Analiza Instituțională

Capitolul I

STATUL. NOŢIUNE. APARIŢIE. ELEMENTE CONSTITUTIVE

I. Delimitări conceptuale

II. Apariţia statului

III. Raportul stat-naţiune

IV. Trăsăturile şi funcţiile statului

I. Delimitări conceptuale

Ştiinţa politică în general şi analiza instituţională în special acordă o atenţie deosebită statului, ca instituţie principală a sistemului politic. Prin intermediul statului se înfăptuiesc organizarea şi conducerea societăţii.

Cuvântul „stat” poate fi folosit spre a desemna o entitate istorică sau o idee filosofică, o formă perenă de comunitate umană sau un fenomen specific modern. Aceste accepţiuni diferite nu sunt neapărat contradictorii, dar trebuie deosebite una de alta. Acepţiunea cea mai curentă este cea care identifică statul cu comunitatea politică sau cu corpul politic ca atare.

Termenul de stat este folosit pentru prima dată de Machiavelli în lucrarea sa Principele, însă consacrarea termenului a venit mult mai târziu.

Problematica definirii statului a preocupat de-a lungul timpului deopotrivă pe filosofi, sociologi şi jurişti. Definiţia a evoluat de la o simplă expresie divină la cea socio-politică:

- în antichitate statul era considerat o instituţie de origine divină care avea drept scop realizarea Binelui public;

- în Renaştere statul era privit ca o organizaţie politică naţională, sub egida monarhiei absolutiste, care-şi exercită competenţele în limitele unui anumit teritoriu;

- la Machiavelli şi Guiciardini cuvântul stat capătă o dublă semnificaţie: element formal (ordine juridică sub o anumită putere) şi element material (poporul care trăieşte pe un anumit teritoriu); după autorul Principelui, statele sunt de două tipuri: imperialiste (care au pornit pe drumul sporirii) şi conservatoare (care au pornit pe drumul menţinerii);

- Montesquieu prezintă statul ca o instituţie bazată pe legi;

- Rousseau definea statul drept o putere contractuală legitimată printr-un contract social;

- Kant asimila statul cu o grupare de oameni supuşi regulilor de drept;

- Hegel privea această instituţie ca o „realitate eficace a libertăţii complete”;

- Max Weber definea statul ca „un raport de dominare al oamenilor de către oameni, bazat pe instrumentul exercitării legitime a constrângerii”, deci trăsătura sa fundamentală fiind „monopolul asupra constrângerii fizice legitime”;

- M. Duverger (în Instituţii politice şi drept constituţional) considera statul un „mijloc de a asigura o anumită ordine socială, o anumită integrare a tuturor în colectiv pentru binele comun”; pentru gânditorul francez conceptul de stat are două sensuri: de stat naţiune – desemnând societatea naţională; de stat guvern – semnificând conducătorii, şefii acestei societăţi naţionale;

- Dimitrie Gusti privea statul ca un „organ al solidarităţii morale”;

- Hans Kelsen vedea în instrumentul statal personificarea unităţii ordinii juridica, legea fiind neutră din punct d evedere moral şi ideologic exprimă doar o ordine normativă.

Din punct de vedere geografic statul este localizarea unei populaţii determinate, entitate artificială care se suprapune peste regimurile naturale.

Din punct de vedere juriodic statul este o fiinţă artificială, este o idee sau un concept, este o personalizare morală, o construcţie juridică destinată de a se ocupa în mod permanent de interesele unui popor. Personalizarea juridică presupune existenţa unui patrimoniu al cărui element de bază este bugetul destinat gestiunii serviciilor publice (învăţământ, armată).

În sens larg, statul desemnează instituţia fundamentală prin care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui anumit teritoriu, de către un corp organizat de oameni care-şi impun voinţa membrilor comunităţii privind coordonarea serviciilor publice, asigurarea ordinii, modului de organizare şi conducere a societăţii.

Esenţa statului constă în a reprezenta interesul general conform exigenţelor oricărei voinţe raţionale, el este principiul organizatoric al corpului social, instrumentul de organizare şi conducere al activităţilor oficiale, „formă supremă de organizare politică pe un teritoriu dat”.

Într-o afirmaţie sintetică statul este o organizaţie politică unitară, preeminentă oricărei alteia, a unei comunităţi, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având rolul de a promova şi garanta interesele generale ale comunităţii respective.

Elementele constitutive ale statului sunt:

- teritoriul;

- populaţia;

- suveranitatea (puterea publică).

Teritoriul este cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea instituţionalizată statal. Este elementul material care permite situarea în spaţiu a statului şi delimitarea lui de alte state. El determină întinderea geografică a puterii de stat.

Poporul este suma tuturor indivizilor care există la un moment dat pe teritoriul unui stat.

Populaţia este comunitatea de indivizi care există încă dinaintea apariţiei statului şi se caracterizează prin aceea că între indivizii care o alcătuiesc există unele legături bazate fie pe o origine comună sau un trecut, o cultură şi o limbă comună, fie pur şi simplu pe înţelegerea comun acceptată de a convieţui în mod paşnic.

Naţiunea este o entitate distinctă de indivizi, care o compun, cu un destin comun, limbă şi/sau cultură comune, obiceiuri, idei, sentimente egal împărtăşite. Este o entitate sociologică anterioară statului, pe care îl determină în conţinutul său.

Nu se poate vorbi de o identitate perfectă între naţiune şi populaţie. (state multinaţionale – Marea Britanie, naţiuni divizate în mai multe state – naţiunea arabă). Populaţia regrupează toţi cetăţenii unui stat, toţi acei indivizi care au o legătură cu puterea instituţionalizată în acel stat, legătură sancţionată la nivel juridic şi în baza căreia ei beneficiază de un statut special, diferit de cel al străinilor şi al apatrizilor.