Guvernanță și Politici Economice în Uniunea Europeană

Partea I

Principalele aspecte ale construcţiei Uniunii Europene

Cap. I

INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERSTATALĂ – FAZĂ PREMERGĂTOARE A GLOBALIZĂRII. PROCESUL DEVENIRII ACTUALEI UNIUNI EUROPENE

1.Conceptul de integrare economică interstatală

2.Principalele forme ale integrării economice interstatale

3.Principalele etape ale devenirii actualei Uniuni Europene

1. CONCEPTUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ INTERSTATALĂ

În Dicţionarul Enciclopedic se consideră că „integrarea economică internaţională este o trăsătură esenţială a economiei mondiale în perioada postbelică, care presupune o cooperare adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ţări, de regulă vecine, pe baza unor acorduri sau tratate interguvernamentale, prin care se prevede înfiinţarea unor organizaţii internaţionale cu caracter integraţionist (respectiv un spaţiu economic unificat)”; ea reflectă o treaptă calitativ superioară de adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi tehnice şi a specializărilor între economiile diferitelor ţări.

Integrarea europeană este concepută a se realiza, paşnic, între naţiuni cu guverne democratice, între naţiuni libere. Constituit în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, edificiul comunitar european poate să se extindă prin aderarea altor ţări europene care îndeplinesc condiţiile şi prin perfecţionări instituţionale. Ea îşi realizează obiectivele prin planuri concretizate în tratatele comunitare şi în actele de drept ce derivă din aceste tratate.

În domeniul integrării interstatale, Europa Occidentală a oferit întregii lumi un adevărat model cu reguli comune care se îmbină printr-o acţiune concertată a instituţiilor europene.

Pe măsură ce avansează procesul de integrare, economiile statelor membre suferă modificări, ele trebuind să transfere o parte din competenţele naţionale asupra Comunităţii Europene şi să adapteze dreptul lor naţional la dreptul comunitar, pentru a realiza obiectivele pe care şi le-au propus.

Integrarea europeană s-a făcut treptat, fiecare treaptă reprezentând o etapă clar determinată.

Integrarea economică inter-statală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări de pe întregul mapamond, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.

De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele obţinute.

Cel de-al doilea război mondial a avut urmări devastatoare. A fost firesc, de aceea, ca după sfârşitul său, să apară o puternică voinţă politică de apropiere între state, de cooperare internaţională. Niciodată, acest proces nu a cunoscut o amploare atât de mare.

Desigur, numai voinţa politică n-ar fi fost suficientă pentru a genera un astfel de fenomen. Cooperarea economică internaţională este şi un rezultat al adâncirii diviziunii mondiale a muncii, a specializării internaţionale şi, pe acest temei, a creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale.

Prima expresie a acestor tendinţe a fost apariţia, în 1945, a Sistemului Naţiunilor Unite, incluzând numeroase instituţii cu vocaţie universală, având la bază cooperarea internaţională.

În Europa, la 16 aprilie 1948, se semnează Convenţia privind crearea „Organizaţiei Europene de Cooperare Economică” (OECE), organizaţie cu caracter consultativ care îşi propunea introducerea unor programe pentru încurajarea cooperării în direcţia liberalizării comerţului şi a unui sistem de plăţi multilateral care să facă posibilă revenirea la libera convertibilitate monetară. Eforturile organizaţiei se concretizează în 1950, odată cu înfiinţarea Uniunii Europene de Plăţi (UEP) şi adoptarea unui Cod al Liberalizării Comerţului pe baza căruia să se realizeze reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative la import între statele membre.

Dar, ce legătură există între tema acestui capitol şi cooperarea internaţională ?

Integrarea economică inter-statală privită ca un proces obiectiv este, înainte de toate, un proces de cooperare internaţională. Din acest punct de vedere organizaţiile integraţioniste inter-statale se aseamănă cu cele din Sistemul Naţiunilor Unite. Ambele tipuri de organizaţii pun la baza activităţii lor principiile dreptului internaţional. Organizaţiile integraţioniste nu au luat naştere prin folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa, ci prin liberul consimţământ al statelor interesate*.

Cele două tipuri de organizaţii se bazează pe o cooperare multilaterală instituţionalizată. Instituţiile respective au fost create pentru coordonarea activităţilor desfăşurate pe multiple planuri.

În acelaşi timp, organizaţiile inter-statale integraţioniste se deosebesc de cele din Sistemul Naţiunilor Unite.

Din punctul de vedere al sferei geografice, primele au un caracter regional sau chiar subregional, şi nu universal, cum este cazul în marea majoritate a celor din a doua categorie. O zonă geografică mai restrânsă înseamnă şi o problematică limitată la un număr mai redus de state membre, ceea ce simplifică alegerea unei strategii adecvate de dezvoltare şi oferă şanse mai mari de realizare a unor performanţe notabile.

Atributele instituţiilor specifice celor două tipuri de organizaţii nu sunt identice. Cele din cadrul organizaţiilor integraţioniste, pe lângă dreptul de a încheia Tratate şi Acorduri, au un important rol legislativ şi de control; ele s-au dovedit mai eficiente în traducerea în fapt a obiectivelor fixate şi în auto-perfecţionarea lor. Ritmul şi amploarea transformărilor instituţionale au fost superioare în cadrul organizaţiilor integraţioniste. În consecinţă, structurile acestora au evoluat mai repede, au fost mai dinamice.

O trăsătură distinctivă a organizaţiilor integraţioniste constă în raportul specific dintre statele membre şi instituţiile comunitare pe linie decizională. Astfel, se remarcă tendinţa ca primele să renunţe la o parte din prerogativele lor în favoarea celor din urmă. Acest lucru este liber consimţit şi are drept scop eficientizarea actului de decizie la nivelul organizaţiei.

În fine, specific pentru o organizaţie integraţionistă este şi modul de acceptare a membrilor. În timp ce la ONU orice stat care se angajează să respecte Carta Naţiunilor Unite este primit ca membru, indiferent de nivelul său de dezvoltare, cât de sărac sau cât de bogat ar fi, în cazul unei organizaţii integraţioniste, statele candidate trebuie să îndeplinească anumite standarde prevăzute în ceea ce se cheamă „acquis”-ul comunitar.

Pe baza celor de mai sus, organizaţia economică integraţionistă interstatală ar putea fi definită drept o entitate rezultată dintr-un proces de cooperare multilaterală instituţionalizată, care are drept scop crearea unui spaţiu economic unificat capabil să genereze un efect multiplicator. Raţiunea economică a creării unei organizaţii inter-statale, elementul său de atracţie cel mai important, constă în faptul că performanţele obţinute în cadrul organizaţiei sunt superioare sumei rezultatelor realizate de fiecare ţară în parte, înainte de aderare.

O astfel de organizaţie presupune:

- existenţa unor interese comune şi, pe baza lor, a liberului consimţământ al părţilor;

- o stare de adecvare a economiei statelor aflate în curs de integrare.

„Organizaţia integraţionistă inter-statală este chemată să înlăture discriminările din interiorul ei şi, totodată, să asigure securitatea economică şi politică a membrilor proprii”.

Pe planul relaţiilor economice internaţionale, apariţia acestor noi entităţi, pe lângă o serie de avantaje pe care le oferă, prezintă şi un risc, acela de a promova discriminarea şi, de aici, declanşarea unor adevărate războaie comerciale. O bună cooperare poate reduce sau chiar elimina acest risc.