Diversitatea indicilor inflației și importanța lor financiară și contabilă - macro și microeconomică

INFLAŢIA

- evoluţie percepută ca diminuare a valorii banilor sau a puterii de cumpărare a monedei naţionale,

dezechilibru între creşterea mai puternică a preţurilor interne sau naţionale şi creşterea preţurilor externe sau internaţionale,

dezechilibru macroeconomic major de natură monetar-materială ,

dezechilibrul tutror dezechilibrelor,

o creştere generală şi susţinută a preţurilor ...

Perioadele de apogeu sau „momentele critice” inflaţioniste se constituie din sfârşitul secolului al III-lea, începutul de secol al XVI-lea, întregul secol al XVII-lea şi al XX-lea.Sfârşitul secolului al III-lea este marcat de inflaţia prin monedă, respectiv emisiunea excesivă a monedei neacoperite în imperiul Roman, zadarnic şi total neeconomic tratată de împăratul Diocleţian în 301, printr-un „celebru” edict al preţurilor maximale care consfinţea pedeapsa cu moartea pentru „delictul” de majorare a preţurilor. Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit iar Imperiul Roman de Răsărit reformat de către Constantin cel Mare a impus moneda imperială numită „solidus” sau „nomisma”, după 306, pentru aproape 1000 de ani. Începutul de secol al XVI-lea, urmare a marilor descoperiri geografice, aduce odată cu aur şi argint din „lumea nouă” şi creşteri de preţuri de peste 4 ori, creând probleme întregii Europe, prin excesul de metal preţios din Spania şi Portugalia, micşorând puterea de cumpărare a monedelor acestor state şi, în final, a tuturor banilor europeni.

Dacă secolul al XVII-lea este un secol al „prinţilor” inflaţionişti, care întreţineau războaie prin emisiuni de monedă calpă, retezată şi oscilantă, secolul al XX-lea este marcat de valuri de inflaţie cum sunt inflaţia „Marii Depresiuni” sau crizei economice din anul 1930, inflaţia ascunsă prin preţuri impuse, controlate şi artificiale ale „Marii Planificări”, inflaţia generată de evoluţia preţului barilului de petrol sau inflaţia uneori galopantă a tranziţiei ţărilor est-europene către economia de piaţă. Nici „edictele”, nici „asignatele” Ecaterinei a II-a, ca garanţii financiare ale monedei şi nici preţurile impuse sau controlate nu au constituit soluţii perene împotriva inflaţiei.

INFLAŢIA a fost determinată de termenul „exces” prin excelenţă, de excesul emisiunii monetare sau inflaţia prin monedă, de excesul de cerere solvabilă sau inflaţia prin cerere, de excesul de cerere nominală, respectiv credit sau inflaţia prin credit, de excesul în costuri sau inflaţia prin costuri şi arareori de termenul insuficienţă, ca in cazul insuficienţei producţiei, în lipsa unui corespondent de tip exces, sau inflaţia prin ofertă. Măsurarea fenomenului de creştere generală şi susţinută a preţurilor, operaţiune iniţiată de către episcopul Fleetwood Wiliam în 1707, prin estimarea la circa 500% a inflaţiei prezente în economia engleză, între 1440 şi 1707, revine ştiinţei statistice şi se materializează în multiple instrumente specifice de evaluare, toate purtând denumirea de indici de preţ, care au la origine indici interpret.