Sociologie Urbană

a. Consideraţii teoretice asupra obiectului de studiu al disciplinei Sociologie urbană

Sociologia urbană reprezintă studiul vieţii sociale şi al interacţiunii umane în zonele aglomeraţiilor citadine. Este o disciplina normativă, o ramură distinctă a sociologiei generale care doreşte să studieze structurile, procesele, schimbările şi problemele comunităţilor urbane şi, prin aceasta, să furnizeze elemente de bază pentru planificarea şi elaborarea politicilor urbane. La fel ca şi celelalte subdomenii ale sociologiei generale, sociologia urbană utilizează un instrumentar variat de analiză, respectiv observarea socială, teoria socială, interviul, precum şi alte metode şi tehnici de studiu ale unor subiecte specifice, cum ar fi raportul dintre indivizi în procesul socializării, efectul industrializării şi al dezvoltării oraşului asupra individului, inclusiv migraţia şi tendinţele demografice, economie, sărăcia, relaţiile de rasă, tendinţele economice etc. După revoluţia industrială, sociologi precum Max Weber şi Georg Simmel au studiat procesul tot mai pronunţat al urbanizării şi efectele sale asupra sentimentelor de alienare socială şi anonimatul. Şcoala sociologică de la Chicago a avut o influenţă majoră în dezvoltarea sociologiei urbane. Deşi unele dintre concluziile reprezentanţilor acestei şcoli au fost redefinite sau respinse, efectul pe termen lung al Scolii de la Chicago mai poate fi întâlnit inclusiv în lucrările de specialitate de astăzi.

b. Premise istorice ale abordării oraşului

Cu toate că, raportate la suprafaţa Terrei, oraşele nu reprezintă decât nişte insule în mijlocul peisajului, ele au dominat şi domină lumea. Istoria oraşului este istoria lumii, oraşul simbolizând, aşa cum se afirmă în literatura de specialitate, “un destin al lumii”.

Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi încă mai sunt obiect de controversă între oamenii de ştiinţă. Economistul Karl Bücher şi istoricul Ludwig Maurer susţin teoria apărării, conform căreia oraşele antichităţii şi cele ale Evului Mediu au fost construite pentru a efectua apărarea împotriva migratorilor. Roma, însă, nu a fost înconjurată de ziduri în perioada sa de înflorire. Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalist a acreditat ideea că civilizaţia urbană s-a dezvoltat cu precădere în Europa occidentală. K. Marx şi F. Engels afirmau că atât oraşul, cât şi satul au apărut ca urmare a dezvoltării sociale a muncii. Alţi autori consideră că oraşul a apărut ca un centru politic şi religios şi s-a edificat prin înlocuirea structurii sociale bazată pe rudenie cu sistemul organizării legislative.

Cei mai mulţi sociologi se referă la apariţia oraşului ca urmare a dezvoltării comerţului şi activităţilor neagricole. Alţi cercetători susţin teoria conform căreia oraşele au apărut în zone de mare întindere agricolă. Exemplu cel mai des invocat în această direcţie este Ierihon, din Palestina, şi în care irigaţiile şi distribuirea apei prin canale a cunoscut un nivel tehnic înalt. Există, totuşi, opinii care contrazic definirea Ierihonului ca oraş, de vreme ce economia era preponderent agricolă. În acest sens, edificatoare este afirmaţia cercetătorilor francezi Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges Chabot care, în Geografia urbană (publicată la Paris, Librairie Armand Colin, 1963), consemnează: “Anumite oraşe antice – chiar printre cele mai renumite – populate în cea mai mare parte de cultivatori, fără îndoială, nu le putem considera oraşe în optica noastră, a secolului al XX-lea”.

În general, s-a aceptat că primele oraşe au apărut în Mesopotamia (actualul Irak), puţin după anul 3500 î.e.n., urmate apoi de cele situate pe Valea Nilului (Egipt), Valea Indului (Pakistan) şi pe Valea Hoang-Ho (China).

Alte zone în care au apărut oraşe au fost Persia (datele arheologice demonstrează existenţa unei aşezări datând din mileniul VII î.Hr., numită Jarma); pentru India se menţionează Mehenio-Darro şi Harappa, datând din mileniul V î.Hr. Pe teritoriul de astăzi al României s-au descoperit aşezări de tip urban numite oppida, în care activitatea productivă era completată de relaţiile de schimb, iar unitatea urbană superioară era dava, atestată din secolul VIII î.Hr.

Cea mai interesantă şi mai complexă formă de aşezare antică este polis-ul grecesc, care se întâlneşte şi pe ţărmul Mării Negre. Într-o primă fază, acesta nu adăpostea decât o pătură aristocratică, o elită politică, culturală şi economică, lăsând în afara zidurilor lucrătorii pământului. În Imperiul Roman, inclusiv în Dacia latinizată formele de organizare urbană care s-au impus au fost colonia, municipium, civitas, vicus.

Din civilizaţia mediteraneană sunt cunoscute numeroase oraşe, între care Troia, al cărei amplasament a fost descoperit în urma săpăturilor făcute cu acest prilej au fost găsite mai multe oraşe suprapuse, între care Troia din vremea lui Homer nu s-a dovedit a fi cea mai veche. Alte oraşe vechi: Teba, Memphis, Babilon, Atena, Sparta ş.a. au marcat epoci de glorie la timpul lor. Sunt autori care consideră că prima formă de constituire urbană a reprezentat-o Ierihonul, care ar fi apărut aproximativ în secolul VIII î.Hr. (istoricul Emil Condurachi). În perioada elenistică şi a imperiului roman oraşele au cunoscut o înflorire deosebită.

În Evul mediu se poate vorbi de urban din momentul în care începe să se circule cu uşurinţă. Istoricul belgian Henri Pirenne considera secolul al IX-lea preponderent agricol, complet opus secolului al XI-lea, caracterizat printr-o creştere importantă a numărului oraşelor. În Europa, în general, oraşele s-au născut târziu, migraţiile popoarelor constituind o piedică, iar în Europa nordică oraşele s-au ivit cu şi mai mare întârziere. Ele s-au dezvoltat treptat, iar această creştere a apărut într-o ordine naturală. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, totul s-a schimbat. Faţă de oraşele care s-au ivit brusc, mai ales în America, a început să se vorbească despre oraşe-ciuperci, termen care a dobândit o largă circulaţie. Oraşele noi, ca şi noile cartiere ale vechilor oraşe s-au înmulţit într-un ritm vertiginos şi abia atunci a devenit cu adevărat actual fenomenul urban.