Sociologie economică

1.1. Nevoile umane si resursele umane

Prin factori de producţie înţelegem totalitatea resurselor naturale si umane care, prin

transformări succesive, servesc satisfacerii necesităţilor individului.

Nevoile umane reprezintă cerinţele indivizilor de a avea si de a folosi bunuri materiale si

servicii în conformitate cu necesităţile fiziologice, psihologice, sociale si spirituale ale fiinţei

umane. Există o piramidă a trebuinţelor realizată de psihologul Abraham Maslow, care

ierarhizează aceste nevoi umane. A. Maslow pune la baza piramidei trebuinţele fiziologice,

urmate de cele de confort social, de securitate materială si spirituală. Pe cea mai înaltă treaptă

asează satisfacerea spiritului uman. Toate aceste trebuinţe au o latură subiectivă, proprie fiecărui

individ, dar si o latură obiectivă care ţine de specificul tipului de societate în care trăieste

individul.

Caracteristicile nevoilor umane sunt: limitarea lor ca volum si nelimitarea ca număr; sunt

complementare, concurente si substituibile (adică unele se dezvoltă în detrimentul altora). În

orice societate umană există nevoi individuale, de grup si generale. În funcţie de timp, nevoile pot

fi: curente, de perspectivă, permanente, periodice si întâmplătoare. Nevoile umane cunosc o

evoluţie spaţio-temporală specifică si satisfacerea lor în cel mai înalt grad reprezintă scopul

activităţii economice.

Resursele umane reprezintă totalitatea posibilităţilor de a obţine bunuri economice, cu

ajutorul cărora să-si satifacă nevoile.

Bunurile economice reprezintă totalitatea mărfurilor si serviciilor care pot satisface o

anumită trebuinţă umană. Conceptul de bunuri are două subdiviziuni: bunuri libere (naturale), de

exemplu apa, aerul, lumina si bunuri economice, care se manifestă numai în legătură cu

satisfacerea unor trebuinţe umane. În funcţie de diferite criterii de clasificare, bunurile pot fi

împărţite în: materiale (servicii); directe (de consum personal); indirecte (de consum colectiv, de

producţie, de investiţii, de transport).

Între necesităţile umane si bunurile economice există o legătură reciprocă, în sensul că

există o intercondiţionare a unora cu celelalte si o modificare reciprocă a acestora.

Un concept cheie pentru stiinţa economiei îl reprezintă cel de reproducţie a activităţilor

economice (de reluare de fiecare dată, pe o scară mai largă a activităţii economice anterioare cu

scopul de a satisface un număr mai mare de trebuinţe). În reproducţia activităţii economice intră

următoarele sfere (diviziuni): producţia; repartiţia; circulaţia; consumul bunurilor economice.

Producţia este acea activitate economică prin intermediul căreia se combină într-un mod creator,

original, factori de producţie, materiali si umani în vederea obţinerii de bunuri si servicii

economice. Producţia este de două feluri: de produse si de servicii. Repartiţia bunurilor

economice reprezintă un proces de dirijare la nivel social, prin mecanisme bine precizate,

specifice fiecărui tip de societate umană, a bunurilor economice obţinute de acea societate.

Circulaţia este un ansamblu de procese, de dirijare precisă a bunurilor si serviciilor într-o

societate. Consumul bunurilor reprezintă un domeniu distinct al activităţii economice - actul care

constă în folosirea efectivă a bunurilor economice, activitate care verifică utilitatea acestora si

concordanţa lor cu nevoile si dorinţele oamenilor. Consumul poate fi individual sau social. Din

altă perspectivă, consumul mai poate fi intermediar (care constă în folosirea unor bunuri

economice în procesul de producţie, ceea ce duce la pierderea caracteristicilor esenţiale ale

acestor bunuri si obţinerea altora, cu alte caracteristici) si final (bunurile sunt folosite conform

caracteristicilor pentru care au fost produse).

1.2 - Activitatea economică si stiinţa economică

Economia este o stiinţă dătătoare de soluţii si concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel care o

practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în saptele lor

activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau cum trăiesc oamenii

acelei ţări.

La nivelul economiei unei ţări se pot înregistra două mari zone de desfăsurare a activităţii

economice: macroeconomia - care reprezintă evidenţierea la dimensiunea întregii ţări a tuturor

activităţilor economice desfăsurate si microeconomia - totalitatea activităţilor economice

înregistrate la nivelul unei întreprinderi sau a unei unităţi economice (firme).

Economia se desfăsoară în modalităţi specifice la nivelul celor două entităţi si este extrem

de importantă cunoasterea si stăpânirea dinamicilor si interdependenţelor de dezvoltare specifice

acestora. Conceptele care explică această dinamică sunt cele de fenomen si proces economic.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, trăsăturile

esenţiale ale acestei activităţi, care pot fi cunoscute de oameni în mod distinct.

Procesul economic reprezintă totalitatea transformărilor cantitative, structurale si

calitative ale unei activităţi economice si care pot fi cunoscute în timp si spaţiu.

O legătură esenţială între activitatea economică si stiinţa economică este ilustrată de

premiile Nobel, pentru stiinţe economice atribuite de 35 ani de zile. Premiul Nobel pentru stiinţe

economice din 1998, a fost atribuit de către Academia Regală de Stiinţe a Suediei, indianului

Amartya Sen, pentru "contribuţii esenţiale în cercetarea chestiunilor fundamentale ale bunăstării

economice si analiza dezvoltării".

Amartya Sen s-a născut în Bengal (India) în 1933, iar în 1981 a scris studiul "Sărăcie si

foamete", prin care a stabilit că o înţelegere a apariţiei foametei presupune analiza impactului

factorilor socio-economici asupra diferitelor grupuri sociale si asupra posibilităţii de a acţiona a

fiecărui individ. Fost profesor la Universitatea Harvard (SUA), iar în prezent la Trinity College

din Cambridge (Anglia), A. Sen are lucrări în domeniul teoriei alegerii sociale, studii despre

bunăstare, foamete, sărăcie. “Analizând informaţiile privind bunăstarea diferită a indivizilor în

condiţiile deciziei colective, el a dezvoltat fundamentele teoretice pentru compararea diferitelor

distribuţii ale bunăstării societăţii si a definit cu mai multă acurateţe indicii de sărăcie” se spunea

în comunicatul Academiei Regale de Stiinţe a Suediei. Studiind catastrofele sociale din India,

Bangladesh, Etiopia si Africa Sahariană, A. Sen a arătat că puţinătatea hranei nu este o suficientă

explicaţie pentru foamete. Economist de marcă si, în acelasi timp un profund umanist, laureatul

Nobel a "aprofundat cunoasterea condiţiilor necesare pentru integrarea valorilor individuale în

sânul unei decizii colective, astfel încât luarea deciziilor colective să fie compatibilă cu dreptul

indivizilor". A. Sen este al patrulea indian care primeste Premiul Nobel, după Rabindranath

Tagore (literatură, 1913), Chandrashekhar Venkata Raman (fizică, 1930) si Maica Tereza

(Premiul Nobel pentru pace, 1979). A fost pentru prima oară când s-a decernat Premiul Nobel

pentru stiinţe economice unui economist din Asia.