Sociologia Devianței

MODULUL I

CAPITOLUL 1

DEVIANŢA. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Încercări de circumscriere a conceptului

În debutul demersului nostru vom încerca să oferim o imagine asupra modului în care a fost definit sau doar circumscris conceptul de devianţă. Iată câteva abordări ale unor autori de referinţă.

Vom începe cu cel care a introdus în literatura de specialitate termenul de devianţă: E. Durkheim analizează şi introduce în procesul de definire a comportamentului deviant termenul de normă. Conform autorului, comportamentul social, ca expresie a obiectivării comportamentale a individului într-un anumit mediu, nu se datorează hazardului, ci este reglat prin norme şi aşteptări instituite şi inevitabile. În aceste condiţii, comportamentul deviant este acel „comportament care depăşeşte limitele instituţionale şi sociale acceptabile de către societate” (apud Fugăreţu-Urea Roxana, 2007)

T. Stellin şi R. K. Merton (citaţi în aceeaşi sursă) definesc, în 1938, devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale; un comportament deviant desemnează o reacţie normală a oamenilor normali plasaţi în condiţii anormale.

Devianţa desemnează ansamblul comportamentelor ce încalcă normele existente la un moment dat într-o cultură dată (N. Emler, 1992, citat în aceeaşi sursă).

Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele, sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni (M. Cusson, în Tratat de Sociologie, sub coord. R. Boudon, Humanitas, 1997).

Simpla parcurgere a încercărilor de a defini (circumscrie) conceptul de devianţă ne arată, dacă nu discordanţe de fond, măcar complexitatea apreciabilă a fenomenului, dependenţa lui de o serie întreagă de factori sau chiar relativitatea contrapunerii normal – deviant .

Conform lui Cusson (ibidem), atunci când se utilizează termenul de devianţă din perspectivă sociologică, se face trimitere la „un ansamblu disparat de transgresări, de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali”. El propune o clasificare a aspectelor care au fost subsumate acestui concept, clasificare pe care o considerăm utilă pentru relevarea multiplelor perspective sub care a fost analizată chestiunea în cauză.

Astfel, în viziunea lui Cusson, în analiza devianţei au fost vizate următoarele aspecte:

1/. Infracţiunile şi delictele

2/. Sinuciderea

3/. Consumul de droguri

4/. Transgresiunile sexuale

5/. Devianţele religioase

6/. Bolile mentale

7/. Handicapurile fizice

Autorul citat îşi pune întrebarea, firească, dacă se poate discuta, în aceeaşi ordine de idei, despre omucidere şi un handicap fizic sau mental? Pentru a da un răspuns, Cusson subliniază, în prealabil, că în universul devianţei există o gradaţie, de la perfect voluntar la involuntar. Astfel, se pot distinge patru categorii graduale:

1/. Devianţii subculturali. Aici putem vorbi de nonconformişti, de minorităţi active, în esenţă de indivizi sau grupuri care îşi asumă devianţa şi îi revendică legitimitatea (disidenţii, minorităţile sexuale, sectanţii, teroriştii etc. împărtăşesc o serie de valori diferite de cele ale societăţii din care fac parte şi încearcă să le impună la nivelul global al acesteia);

2/. Transgresorii, care violează norme a căror legitimitate o recunosc (majoritatea delincvenţilor şi alte categorii de indivizi care nu-şi propun să schimbe normele sociale existente la nivelul unei societăţi dar le încalcă pentru a obţine anumite beneficii, avantaje);

3/. Indivizii cu tulburări de comportament, care reprezintă o categorie intermediară unde graniţa între voluntar – involuntar (compulsiune – determinare) este dificil de stabilit (alcoolicii, toxicomanii, persoanele cu tulburări de caracter, cu afecţiuni psihice fără substrat organic etc. pot, uneori, să încalce normele în mod voluntar pe când în alte cazuri afecţiunea de care suferă e responsabilă pentru conduita deviantă);

4/. Persoanele cu handicap (motor, senzorial, mental) nu încalcă normele sociale în mod voluntar şi, ca atare, reprezintă o categorie care a preocupat în mică măsură sociologia devianţei (comportamentul lor poate, însă, să fie apreciat ca indezirabil şi respins de către membrii societăţii, cu toate consecinţele negative care decurg de aici).

În cele ce urmează ne vom ocupa de formele de devianţă cel mai des studiate în sociologie: infracţiunile, sinuciderile şi toxicomaniile. Vom reda, în continuare, definiţia propusă de dicţionarul de sociologie şi vom încerca, în plus, să realizăm unele precizări conceptuale.

1.2 O posibilă definiţie a devianţei

Înţelegem prin devianţă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular (Sorin Rădulescu, în Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, 1993).

În acest sens, devianţa cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiuni, delicte), ci orice abatere de la normele de convieţuire şi ordine ale unei forme de viaţă colective (societate, grup etc.).