Sociologia Comunicării

Teoria comunicării se bazează pe o serie de modele care mediază înţelegerea fenomenului comunicării. Aceste modele abordează comuni-carea din diverse perspective şi sunt extrem de variate în funcţie de paradigma în interiorul căreia au fost elaborate şi în funcţie de domeniul în care sunt utilizate.

Rolul modelului în sociologia comunicării, ca de altfel în orice alt domeniu al cunoaşterii este acela de a reprezenta în mod schiţat un fenomen sau un obiect şi în acest fel de a ajuta la explicarea şi înţelegerea acestuia. Deutsch (apud McQuail, Windahl, 2004) consideră că modelul oferă o imagine unitară asupra unor fenomene, pe care nu am putea-o obţine altfel (funcţia de organizare) şi indică punctele cheie ale unui sistem, clarificând aspectele ambigue, vagi (funcţia euristică). În plus, modelul ne ajută să anticipăm evoluţia evenimentele pe care le schiţează. Modelele explicative ale comunicării îşi relevă aşadar utilitatea, dar şi limitele, impuse de faptul că sunt schematice, recurg la abstractizare – care are şi o componentă de simplificare –, surprind cu dificultate dinamica fenomenelor şi procesualitatea lor şi omit uneori aspecte importante ale procesului de comunicare, în încercarea de a surprinde doar esenţialul (McQuail, Windahl, 2004). De altfel, nici un model nu poate explica fenomenul comunicării în totalitatea lui, astfel explicându-se multitudinea de modele care există.

Modelele utilizate de-a lungul timpului în explicarea comunicării, au evoluat odată cu şi ca efect al schimbării paradigmelor din ştiinţele sociale. Astfel, dacă la început s-au impus modelele matematice, tributare teoriilor efectelor puternice şi imediate ale media, ulterior modelele au început să încorporeze ideea de feedback, de selectivitate a receptării şi rolul subiectivităţii şi interpretării în receptarea mesajelor. Au fost abandonate modelele liniare, în favoarea celor ce surprindeau circularitatea comunicării.

1. TIPURI DE MODELE ÎN ANALIZA COMUNICĂRII

Există două mari paradigme în care se circumscriu aceste modele, şcoala proces şi şcoala semiotică (Fiske apud Tran, Stănciugelu, 2003). Şcoala proces pune accent pe transmiterea mesajelor, în special pe acurateţea şi eficienţa transmiterii mesajelor. Astfel, în funcţie de domeniu, există mai multe tipuri de modele ale comunicării. Celelalte elemente de proces ale comunicării, codificarea / decodificarea mesajului, utilizarea canalelor şi a mijloacelor de comunicare sunt de asemenea obiect de studiu pentru această paradigmă. Din această paradigmă fac parte modelul Shannon-Weaver, Gerbner, Lasswell, Newcomb. Şcoala semiotică pune mai mult accent pe schimbul de semnificaţii care are loc în actul comunicării. Studiul comunicării reprezintă în cadrul acestei şcoli studiul textelor, al culturii. Ea studiază modul în care oamenii interacţionează cu mesajele pentru a produce sensuri. Din această paradigmă fac parte modelul lui Jacobson, Peirce, Ogden şi Richards, modelul lui Saussure.

O altă clasificare diferenţiază între:

- Modelul teoriei informaţiei – sunt modele informatice, cibernetice, au fost primele elaborate şi au o importantă componentă matematică. Din perspectiva acestor modele, comunicarea se reduce la informaţie, celelalte aspecte caracteristice ei fiind mai puţin studiate.

- Modele ale lingvisticii structurale – Pun accent pe semnificaţie, dar sunt totuşi modele de factură mecanicistă. Pornesc de la ideea că mesajul are o dublă ipostază, este un element al procesului de comunicare şi un element al procesului de reprezentare, aceasta fiind imaginea realităţii, a emiţătorului.

- Modele psihologice ale comunicării – privilegiază aspectele psihologie, interioare ale comunicării. Explică mai ales comunicarea interpersonală.

- Modele sociologice ale comunicării – sunt mai ales modele ale comunicării de masă.

Vom analiza în continuare câteva din aceste modele.

2. MODELE FUNDAMENTALE

2.1. Modelul teoriei informaţiei (Shannon, Weaver)

Acest model liniar şi face parte din teoria matematică a comunicării, elaborată de Cl. Shannon şi W. Weaver în 1949 şi înţelege comunicarea ca transmitere de informaţii de la un emiţător către un receptor, prin intermediul unui canal. Informaţia reprezintă transmitere de semnale în mod unidirecţional.

Mesaj Mesaj

Figura 1: Modelul teoriei informaţiei - Shannon, Weaver. (Drăgan, 1996)

Modelul este unul simplist şi incomplet, însă este recunoscut faptul că el a exercitat o influenţă considerabilă asupra cercetării comunicării şi asupra modelelor ulterioare. El a impulsionat cercetările ulterioare pe această temă şi a constituit o sursă de inspiraţie pentru modelele ulterioare ((Severin, Tankard, 2004)

La nivelul sursei se selectează din mulţimea de mesaje posibile pe cel care va fi transmis. Acest mesaj este transformat apoi de emiţător în semnal şi transmis către un receptor care îl decodează astfel încât să poată fi recepţionat de destinatar.

Modelul răspunde la două întrebări (Drăgan, 1996):

- Cum poate fi transmisă o informaţie în modul ce la mai rapid şi cu costurile cele mai reduse – aici trebuie ţinut seamă de contextul în care a apărut teoria, în timpul celui de-al doilea război mondial, când cercetătorii încercau să mărească eficienţa comunicării prin telegraf şi telefon.

- Cum se poate asigura identitatea dintre informaţia primită şi cea emisă – aici autorii considerând că există trei nivele de transmitere a informaţiei:

- Nivelul tehnic, unde se pune problema acurateţei cu care sunt transmise mesajele

- Nivelul semantic – cât de precis sunt transmise simbolurile şi semnificaţiile dorite

- Nivelul eficacităţii – cât de mult poate fi modificat comportamentul receptorului în sensul dorit de emiţător.

Unitatea de măsură a comunicării este bit-ul. Un concept esenţial este cel de incertitudine, informaţia fiind cea care reduce incertitudinea. Autorii uzează în teoria lor şi de noţiunea de entropie, care este o măsură a hazardului, a incertitudinii. Informaţia este inversul entropiei, este negentropică, tinde spre ordine. Un mesaj furnizează cu atât mai multă informaţie cu cât este mai neaşteptat, mai original.

Această teorie este un model matematic, şi din acest motiv ignoră mesajul şi semnificaţiile pe care oamenii le vehiculează prin actul comunicării (Drăgan, 1996, Marinescu, 2003).

Similar cu modelul matematic al comunicării este şi cel cibernetic, care însă introduce noţiuni noi ca cele de feedback, autoreglare, homeostazie, redundanţă. O altă noutate este ideea că informaţia permite sistemelor să se autoregleze şi să obţină homeostazia. Problema sensului nu este nici aici una esenţială (Drăgan, 1996)

2.2 Modelul multifunţional al comunicării (George Gerbner)

G. Gerbner a realizat în 1956 un model al comunicării cu aplicabilitate generală – în comunicarea interpersonală, tehnologică, de masă –, care porneşte de la cel din teoria informaţiei, dar îi aduce îmbunătăţiri semnificative. Elementele de noutate sunt includerea în model a unor componente psihologice ca percepţia, luarea în calcul a semnificaţiei mesajului şi a modului în care acestea sunt produse. Nouă este şi noţiunea de intersubiectivitate, ce reprezintă raportul între producţia mesajelor şi percepţia mesajelor şi evenimentelor (Drăgan, 1996). Comunicarea este – conform acestui model – un proces subiectiv, selectiv, variabil şi imprevizibil.