Servicii Sociale pentru Persoane cu Dizabilități

Prezentare generală – originea şi evoluţia noţiunii de handicap,

definiţii, variante de clasificare

Originea şi evoluţia noţiunii de handicap

La origine handicap nu este un cuvânt ci o sintagmă compusă din trei părţi „hand in cap„ şi provin din limba engleză . În secolul XVI se foloseşte prima dată şi se traduce prin mână în căciulă (caschetă). Era folosită pentru a desemna un joc în care partenerii îşi disputau diferite obiecte personale care erau puse într-o căciulă de unde erau extrase absolut la întâmplare. De fiecare dată rămânea o persoană fără nici un obiect – deci rămânea cu „mâna în căciulă” (fără nimic). În secolul XVII – cuvântul handicap începe să fie folosit şi la cursele de cai, organizându-se aşa numitele „curse cu handicap” , astea însemna că la start şansele cailor erau inegale, caii consideraţi buni erau obligaţi să poarte o greutate în plus pentru a se egaliza astfel performanţele tuturor cailor. Se extinde utilizarea cuvântului handicap de la limitarea capacităţilor cailor la limitarea capacităţilor oamenilor.

În limba română abia în 1934 este consemnat cuvântul handicap, care a avut o bună perioadă de timp semnificaţia sa reală adică de a fi un dezavantaj din punct de vedere social. După 1971 se deturnează semnificaţia sa socială , accentuându-se foarte mult semnificaţia medicală.

Noţiunea de handicap este asimilată şi întâlnită sub diverse forme şi anume: deficienţă, invaliditate, infirmitate, dificultate, incapacitate, dizabilitate, nevoie specială, maladie etc.

Ph. Wood propune revenirea la semnificaţia proprie a noţiunii de handicap, deci la interpretarea ei ca dezavantaj într-un lanţ cauzal care porneşte de la o maladie invalidantă, trece prin deficienţă şi incapacitate, toate acestea provocând un handicap.

In anul 1980 a fost definit grupul terminologic deficienţă - incapacitate - handicap care a guvernat timp de 2 decenii problematica domeniului. Definiţia a fost controversată şi tot mai amplu criticată, în principal pentru faptul că era influenţată predominant de modelul medical, care nu reflectă în suficientă măsură drepturile omului.

Sensul acestor termeni era în 1980:

Deficienţa (engl. ‘impairment’, franc.’deficience’) = absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori funcţii (leziune anatomică, tulburare fiziologică sau psihologică). Deficienţa poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident etc dar şi a unor condiţii negative din mediul de creştere si de dezvoltare a unui copil, cu deosebire carenţe psiho-afective.

Regulile Standard (1993) nu mai consideră acest termen ca fiind unul de bază, analizăndu-l înglobat în cel de ‘dizabilitate (incapacitate)’.

Dizabilitatea (incapacitatea) (engl.’disability’, franc.’incapacite’’) însumează un număr de limitări funcţionale, ce pot fi întâlnite la orice populaţie, a oricărei ţări din lume.

Dizabilitatea (incapacitatea) depinde, dar nu în mod obligatoriu şi univoc de deficienţă.

Dizabilităţile pot fi cauzate de deficienţe (fizice, senzoriale sau intelectuale), de condiţii de sănătate (boli mintale/neuropsihice) sau de mediu.

Dizabilităţile (ca şi deficienţele) pot fi vizibile sau invizibile, permanente ori temporare, progresive ori regresive.

Conform autorilor Gabriela Popescu si Ovidiu Plesa in lucrarea” Handicap, readaptare, integrare”

Avem astfel patru elemente distincte:

Maladie sau traumatismul iniţial = existente încă de la naştere sau dobândite.

Deficienţă = este orice pierdere sau dereglare de structură sau funcţie psihologică, fiziologică sau anatomică (de exemplu principalele categorii de deficienţe sunt cele intelectuale, psihice, de limbaj, de vorbire, auditive, oculare etc.)

Incapacitate = diminuarea sau pierderea (ca rezultat al unei deficienţe) aptitudinii de a se achita de activităţi în condiţiile în care ar fi fost considerate normale. (de exemplu principalele categorii de incapacităţi sunt cele de comportament, de comunicare, de igienă personală, de deplasare, de control a membrelor etc.)

Handicap = este considerat un dezavantaj ce rezultă dintr-o deficienţă sau incapacitate care împiedică persoana să-şi asume un rol normal în raport cu vârsta, sexul şi factorii socio-culturali.

Clasificarea deficienţelor

Deficiente intelectuale

• deficienţă de inteligenţă (retardare mintatala profundă, severă, mijlocie, alt tip de retardare minata, alte deficiente de inteligenta)

• deficienţă de memorie (amnezie, alta deficienta de memorie)

• deficienţă de gândire (de derulare si de forma a gândirii ,de conţinut a gândirii)

• alte deficienţe intelectuale

Deficiente psihice

• deficienţe de conştiinţă şi ale stării de veghe (de claritate, intermitentă de conştiinţă,a starii de veghe)

• deficienţe de percepţie şi de atenţie

• deficienţe ale funcţiilor emotive şi de vorbire

• deficienţe de comportament

Deficiente de exprimare şi de vorbire

Deficiente auditive

Deficiente ale aparatului ocular

Deficiente ale scheletului şi aparatului de susţinere

Deficiente estetice

Deficiente ale altor organe

Clasificarea incapacităţilor

Privind comportamentul (ex. Incapacitatea privind identitatea, privind achiziţionarea de cunoştinţe, privind comportamentul în situaţii limită, orientarea în timp şi spaţiu)

Privind comunicarea

Privind îngrijirea corporală

Privind locomoţia

Privind alte situaţii

Clasificarea handicapurilor

Handicapuri de orientare

Handicapuri de independenţă

Handicapuri privind ocupaţiile

Handicapuri de integrare socială

Handicapuri de independenţă economică

Handicapul de orientare – orientarea este capacitatea persoanei de a se orienta singură în raport cu mediul înconjurător.

Stadiile orientării:

• cu orientare bună,

• alterarea uşoară a orientării,

• tulburare intermitentă

• tulburare de orientare parţial compensată (adică alterarea orientării se produce în anumite circumstanţe şi anume: lumină foarte puternică, zgomot sau persoana nu poate vorbi foarte bine şi nu se poate orienta)

• alterarea medie de orientare (când apare nevoia de a fi orientat de o altă persoană pe o perioadă de timp – nevăzătorii, hipoacuzicii)

• alterarea severă a orientării (se referă la incapacităţi severe pentru care este nevoie de un mecanism de substituţie)

• pierderea totală a orientării (sunt situaţii complexe, nu vede , nu vorbeşte)

• dezorientarea - incapacitatea persoanei de a se orienta

• inconştienţa