Natura Organizațiilor

Natura organizaţiilor

O primă privire asupra organizaţiilor s-a realizat, în cele de până acum, din perspectiva

teoriei generale a sistemelor. Organizaţiile au fost caracterizate drept sisteme sociale dinamice,

deschise, capabile de autoreglare şi autoinstruire. Totodată, au fost puse în evidenţă subsistemele

funcţionale ale organizaţiei (de producţie, de susţinere, de menţinere, de adaptare şi de

conducere).

Pe această bază, definirea organizaţiilor se impune a fi realizată prin reliefarea

specialităţii umane a acestora. În esenţă, o g a n i z a ţ i a este un sistem social în care şi prin

care oamenii interacţionează (cooperează) pentru realizarea unor scopuri comune

Altfel spus, organizaţia implică o formă distinctă de corelare între oameni şi scopuri, cât

şi între oameni şi structuri (în calitatea acestora din urmă, de parte esenţială, definitorie a

sistemelor).

Scopul organizaţional reprezintă însăşi raţiunea construirii şi existenţei organizaţiilor.

Simpla existenţă a scopului, extrem de necesară, nu este şi suficientă. Afirmarea scopului,

enunţarea sa, construcţia unui scop, chiar realizabil, constituie doar un prim moment. Este

importantă procedura de realizare, de împlinire a scopului, în condiţiile în care – repetăm –

simpla adunare a unui grup de oameni sub “acoperişul” unui scop comun nu garantează, în sine,

atingerea scopului propus. Pentru aceasta, trebuie observat că orice scop organizaţional este un

scop general. Transformarea scopului general în rezultate practice finale presupune:

a) garanţia existenţei unor părţi comune semnificative între scopurile individuale, între

interesele şi aspiraţiile indivizilor care alcătuiesc organizaţia; acest imperativ este aplicabil atât

momentului de început al unei organizaţii (atunci când se constituie o organizaţie nouă), cât şi

momentelor ulterioare din viaţa organizaţiei.

b) atât pe parcursul evoluţiei unei organizaţii şi, mai ales, atunci când organizaţia îşi

modifică (total sau parţial) scopul general, se impune ca membrii organizaţiei să participe la

remodularea şi redefinirea scopului organizaţional, drept condiţie a păstrării convergenţei

scopurilor individuale în cadrul scopului general;

c) Nu mai puţin importante sunt modalităţile de realizare practică a corespondenţei dintre

scopul general şi scopurile individuale, în acest sens fiind necesare:

- formularea scopului general, “traducerea” sa în forme accesibile indivizilor din

organizaţie; în acest mod, scopul general, păstrându-şi esenţa, se multiplică în scopuri specifice,

accesibile tuturor membrilor organizaţiei (în ultimă instanţă, fiecăruia în parte);

- simultan, fiecare membru al organizaţiei este confruntat cu necesitatea înţelegerii şi

formulării adecvate a propriilor interese, a propriilor scopuri, drept bază pentru comunicare reală

a scopurilor specifice şi pentru o asumare conştientă şi responsabilă a scopului general (intră şi

rămân în organizaţie numai acei indivizi care ştiu foarte bine “ce vor”, atât “ei”, cât şi

“organizaţia”).

Relaţia dintre oameni şi scopuri este, după cum s-a văzut anterior esenţială, fără a se

epuiza complexitatea şi specificul organizaţiei. Definitorii pentru organizaţie sunt, simultan,

relaţiile oamenilor (interacţiunea umană) şi relaţiile fiecărui om şi ale tuturor împreună cu

structura de ansamblu a organizaţiei (subsistemele şi domeniile organizaţiei, conducerea acesteia

etc.)

Calitatea interacţiunii umane este la fel de importantă precum scopul organizaţional.

Dobândirea statutului de membru al organizaţiei şi asumarea în consecinţă a scopului

organizaţional nu garantează îndeplinirea obiectivelor organizaţiei, decât dacă natura raporturilor

interumane este modelată în această direcţie, decât dacă interacţiunea umană îmbracă forma

cooperării (evitându-se şi depăşindu-se conflictele interumane). Interacţiunea umană reprezintă

fundamentul funcţionării unei organizaţii.

În acelaşi timp, structura organizaţională influenţează decisiv natura interacţiunii

umane. Mărimea organizaţiei, numărul nivelurilor ierarhice (diferenţierea pe verticală a

organizaţiei), numărul departamentelor, al subunităţilor funcţionale (diferenţierea pe orizontală),

complexitatea activităţii (diviziunea muncii, specializarea) îşi pun amprenta asupra întregii

activităţi organizaţionale.

Analiza organizaţională, necesară pentru cunoaşterea şi realizarea eficientă a activităţii

organizaţiilor, implică, în consecinţă, studierea tuturor componentelor, până acum scoase în

relief, ale organizaţiilor – oamenii, scopul, interacţiunile umane, structura organizaţională.

Tipologia organizaţiilor

O imagine mai detaliată asupra organizaţiilor se obţine prin clasificarea acestora.

Cea mai simplă şi mai sugestivă clasificare a organizaţiilor are în vedere gradul lor de

structurare. Sub acest unghi, formele de organizare se împart în două mari tipuri: informale şi

formale. Trebuie precizat de la început că:

- practic sunt greu de depistat forme pure, informale sau formale, ale organizaţiilor,

fiecare organizaţie cuprinzând, în proporţii variabile, ambele forme de organizare;

- este mai judicios să vorbim despre şi să analizăm distinct planul informal şi planul

formal al unei organizaţii.

Planul informal al unei organizaţii se alcătuieşte din relaţiile spontane, nedefinite sau

slab definite dintre membrii acesteia. Normele, regulile organizaţiei sunt acceptate spontan şi

tocmai prin aceasta, nefiind impuse, acceptarea este intensă, gradul de adeziune fiind ridicat. În

chip similar, membrii organizaţiei pot accepta un lider (conducător) informal, altul decât cel

oficial, formal, care întruneşte o lungă adeziune prin a utoritatea sa profesională, prin prestigiul

moral, prin capacitatea de a stabili relaţii stimulative, adecvate cu colegii săi.

Dincolo de planul informal, existent în orice organizaţie, organizaţiile care se apropie de

tipul informal sunt depistabile în activităţi de factura grupurilor de prieteni, o serie de activităţi

ad-hoc etc; acestea sunt, însă, slab structurate, nefiind propriu- zis organizaţii.

Planul formal al organizaţiei vizează structura oficială a acesteia, clar definită prin

descrierea normelor de construire şi de comportament, a rolurilor şi relaţiilor dintre membrii

organizaţiei (de putere, autoritate şi responsabilitate), prin indicarea liderilor, a ierarhiei, prin

precizarea condiţiilor de acces, de evoluţie şi de ieşire din organizaţie.

Dincolo de planul formal, existent în orice organizaţie, organizaţiile care se apropie cel

mai mult de tipul formal sunt cele birocratice.

Planul informal este subsumat şi poate fi utilizat pentru consolidarea şi evoluţia pozitivă

a planului formal, deoarece:

- facilitează realizarea scopului organizaţional prin adeziunea sporită a membrilor

organizaţiei;

- determină un climat organizaţional sănătos, cooperant;

- oferă liderilor organizaţiei elemente de control, de feed-back asupra stării reale a

organizaţiei.