Dezvoltarea socială a comunității rurale

Mult timp, în Occident, au predominat politicile de asistenţă acordată oamenilor comunităţilor de către instituţii (tradiţionale). Treptat s-a trecut la “developmentarism” prin suscitarea participării (mai exact pe consultarea) oamenilor (grefată pe industrializare). Munca “organizatorilor comunitari” a vizat construcţia “mişcării populare”: power to the people! Se căuta articularea voinţei de participare a locuitorilor cu voinţa politică de transformare a structurii sociale.

Pentru că la un moment dat s-a constatat “dezangajarea statului”, “noul leadership comunitar” a vizat implementarea reformelor sociale: comunităţile îşi schimbă condiţiile propriei vieţi şi pot deveni actori ai propriei lor dezvoltări. Nu sînt excluse “megaproiectele” europene, dar localităţile care “nu vor să moară”, să intre în declin demografic, economic etc., se dezvoltă social urmîndu-şi propriile traiectorii; mai exact, caută să-şi rezolve problemele prin dezvoltare economică şi socială, împreună cu autorităţile locale, departamentale, regionale, naţionale, prin accentul pus pe organizare, pe lucrul în parteneriat, pe construcţia de structuri autonome care concretizează efortul local susţinut financiar de către stat, de către organisme naţionale, internaţionale.

Dezvoltarea comunitară rurală pleacă de la importanţa localului, a teritoriului în care specialiştii, populaţia şi puterea construiesc şi aplică împreună o strategie de organizare comunitară. Este vorba de aflarea unui teritoriu în care oamenii au sentimentul apartenenţei, au voinţa de a acţiona împreună şi se simt ameninţaţi în fiinţa lor dacă nu-şi satisfac nevoile şi nu-şi rezolvă problemele.

Care pot fi locurile de emergenţă şi sectoarele de aplicare a dezvoltării cu finalitate socială a satului ?

- identificarea modului şi gradului de ocupare a solului şi amenajarea teritoriului,

- problema locuinţelor,

- sănătatea populaţiei rurale,

- starea serviciilor pentru populaţie,

- starea serviciilor sociale (de susţinere, ajutor, asistenţă, consiliere etc.),

- crearea unor locuri de muncă,

- (re)inserţia tinerilor,

- (auto)excluşii, (auto)marginalizaţii,

- dezvoltarea economiei sociale etc.

Intervenientul social din sat poate acţiona în virtutea apărării drepturilor locuitorilor, cu scopul de a se respecta drepturile acestora, de a dezvolta prestaţiile care trebuie, de a interveni pe lîngă instituţiile, serviciile publice, guvernamentale care nu se achită de sarcini, nu-şi îndeplinesc atribuţiile. Intervenientul social “apără”, “educă”, “conştientizează”, “vizează “empowerment”- ul.

Două logici au prevalat în formarea agenţilor capabili să intervină în dezvoltarea comunităţilor rurale: consensualistă şi conflictualistă.

Prima promova ideile căutării consensului la toate nivelele: între indivizi, între comunităti, între acestea şi “societatea globală”. A doua punea accent pe agitaţie, contestare, conflict, pe folosirea puterii pentru a clatina statu-quo - ul. Prima cerea cooperarea, integrarea socială, adaptarea locuitorilor la condiţiile de existenţă, deoarece conflictele provoacă nesiguranţă, nelinişte, anxietate etc.: orice neînţelegere poate fi rezolvată prin informare, comunicare, dialog, negociere! A doua insista că trebuie să ai putere ca să poţi face ceva. Trebuie să existe interes personal, organizaţie puternică şi conflict; oamenii cu interesele lor se organizează astfel încît organizaţia devine instrument de putere pentru satisfacerea nevoilor, pentru rezolvarea problemelor şi împlinirea dorinţelor.

Am aşteptat mereu să ni se spună ce-i adevărul, dreptatea, echitatea. Am aşteptat să ni se procure satisfacţiile (“Nu ne lasă pe noi statul !”). Nu ştiam (?!) că avem atît de mulţi vulnerabili, defavorizaţi, ştiam doar că înaintam pe “noi culmi de progres şi civilizaţie”… Acum mediatizăm (aproape numai) handicapaţi, neajutoraţi, disperaţi care se bat cu bîte de baseball etc. şi avem tendinţa de a crede că aceştia sunt mult mai mulţi decît cei normali, care muncesc şi trăiesc decent. Am început “cruciade” împotriva sărăciei, “operaţiuni” (“cornul şi laptele”) etc., dar aşteptăm transferuri de sfaturi, bani, instituţii etc. de la cei dezvoltaţi (să facă alţii pentru noi, iar noi, în apatie, să aşteptăm rezolvări escatologice, metafizice, poetice: “să vină UE, NATO”). Rămînem fascinaţi de ce vedem în lumea dezvoltată, dar în loc să dezvoltăm la fel lumea noastră, la noi, vrem să fugim acolo... Nu cultivăm căpşuni “româneşti” să avem ce culege, ne înghesuim să mergem la cules fructe şi legume în Spania… În faţa dificultăţilor de a lupta împotriva mizeriei – această cumplită pată pe conştiinţa umanităţii emancipate – mulţi preferă să emigreze, să plece încotro văd cu ochii… În numeroase sate româneşti – unde este totul de făcut! – majoritatea locuitorilor (tineri) este plecată la lucru “în străinătate”…