Copiii cu Disabilități Mintale

ÎNTRODUCERE

Preocuparea şi interesul pentru educaţia şi integrarea şcolară şi socio-profesională a copiilor cu deficienţe sau cu probleme de învăţare s-au concretizat în măsuri practice aplicate cu mult timp înainte de lansarea conceptului de educaţie integrată în literatura de specialitate. Făcând o analiză retrospectivă asupra probleme putem sublinia următoarele aspecte:

- Primele instituţii destinate şcolarizării copiilor cu deficienţe au apărut încă din secolul al XlX-lea (1864 - Şcoala pentru copii surzi de la Focşani; 1900 –Şcoala pentru copii orbi, Cluj) sau la începutul secolului XX (1918 - Şcoala pentru deficienţi mintal, Cluj);

- Idea educaţiei copiilor cu deficienţe sau cu alte cerinţe speciale în condiţii cât mai apropiate celor din învăţământul de masă şi antrenarea lor în activităţi împreună cu copiii normali au stat în atenţia specialiştilor din ţara noastră chiar cu mai multe decenii în urmă; un argument în acest sens este Legea învăţământului din 1924 care prevedea posibilitatea înfiinţării în şcoli obişnuite a unor clase diferenţiate pentru copii deficienţi mintal. Aceasta este, după toate probabilităţile, prima menţiune, într-un document oficial, referitoare la organizarea unor structuri şcolare diferenţiate în cadrul şcolilor de masă destinate copiilor cu diverse tipuri de probleme. Trebuie subliniat faptul că în sistemul nostru de învăţământ au existat, ce-i drept sporadic şi într-o formă tolerată de personalul şcolilor respective, experienţe de integrare în şcoli obişnuite a unor copii cu deficienţe; efectul acestor măsuri, de cele mai multe ori, a fost benefic pentru copil deoarece a reuşit să menţină contactul cu familia, familia copilului s-a putut implica mai mult în dezvoltarea psihofizică şi în susţinerea afectivă a copilului; integrarea în comunitate s-a putut realiza mai direct deoarece membrii comunităţii, au fost obişnuiţi cu prezenţa copiilor respectivi în viaţa de zi cu zi a comunităţii, iar cheltuielile legate de acest proces au fost mici şi suportate în mare parte de familie.

O experienţă aparte în sistemul nostru de învăţământ privind facilitarea integrării şcolare a copiilor cu cerinţe speciale a fost şi este prezenţa centrelor logopedice interşcolare unde, pe lângă terapia tulburărilor de limbaj, se desfăşurau şi activităţi de terapie complexă a tulburărilor asociate: psihomotorii, afective, instrumentale şi de învăţare, activităţi de terapie prin culoare, euritmie, consiliere a cadrelor didactice şi a părinţilor etc.

In anii 70, unii specialişti (C. Păunescu, Al. Caraman, I.T. Radu, Gh. Răulea) au subliniat, în unele articole sau lucrări, posibilitatea integrării copiilor cu cerinţe educative speciale în şcolile de masă în scopul facilitării integrării lor sociale; în plus au existat şi unele proiecte sau programe de cercetare aplicative prin care s-au urmărit modalităţile practice de realizare a integrării în şcoli generale şi profesionale de masă a unor copii cu deficienţe. Rezultatele au fost favorabile şi au încurajat extinderea acestor modalităţi de educare şi profesionalizare a copiilor cu cerinţe speciale.

Pe plan internaţional se observă diferenţe nete în ceea ce priveşte proporţia/ procentul copiilor cuprinşi în structuri integrate sau în instituţii de educaţie specială de sine stătătoare; explicaţia acestor diferenţe poate fi

dată de unele deosebiri în tradiţia şi experienţa privind politica educaţională/şcolară din ţările respective.

O analiză atentă asupra posibilităţilor de aplicare a strategiilor de integrare şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale, pe plan mondial, a permis evidenţierea unor modele generale care pot fi sintetizate astfel:

• Modelul cooperării şcolii speciale cu şcoala obişnuită

• Modelul bazat pe organizarea unei clase speciale în şcoala obişnuită

• Modelul comun

• Modelul în cascadă – lansat de B.R.Gearheart, lansat în 1974 în USA

• Modelul lui Kaufmann şi colaboratorii – apărut în anul 1975 (EMR)

• Modelul IGE – lansat de J.R.Armstrong în anul 1976