Concepția lui Immanuel Kant despre libertate

Filosof german – s-a născut şi a murit la Konigsberg, în Prusia orientală.

Reputaţia sa filosofică se întemeiază pe cele trei opere fundamentale :

• “ Critica raţiunii pure “ ( 1781 )

• “ Critica raţiunii practice “ ( 1788 )

• “ Critica puterii de judecată “ ( 1790 )

În 1785 a mai publicat “ Fundamentele metafizicii moravurilor “.

Gândirea politică a lui I. Kant s-a dezvoltat după Revoluţia franceză şi are ca idee centrală că politica trebuie “să se încline“ înaintea moralei, întrucât el este esenţialmente un filosof al moralei, care considera că “ marea problemă este totdeauna morala “.

Morala şi politica trebuie să se afle în legătură, pentru că o “ adevărată politică nu poate face un singur pas, fără a da respectul cuvenit moralei “ .

Dar punctul de plecare al eticii lui I. Kant este libertatea , principiul moralei este autonomia voinţei, pe care Kant o aduce din planul politic – social în planul interior al moralităţii.

Kant este preocupat de ideea modului în care omul devine pe deplin om şi tot el răspunde că acest lucru se poate realiza doar în plan moral, ca plan al raţiunii practice, al acţiunii omului în viaţa sa concretă. În orice acţiune umană bună, omul îşi exprimă voinţa sa şi esenţa sa umană.

Omul se exprimă şi se revelează pe sine în acţiunea practică pe care o întreprinde cu un scop moral , bun .

Pentru Kant a acţiona moral , adică bine , înseamnă a-ţi face datoria .

Oamenii ca fiinţe raţionale nu există numai ca centre de cunoaştere de sine şi de ceea ce este în afara lor , ci şi ca agenţi ai unor acţiuni practice .În această postură de posesori de raţiune practică , oamenii nu realizează doar nişte fapte , ei acţionează , dar în mod autonom , în funcţie de voinţa lor , respectând legea morală . Numai în acest caz omul nu se lasă acţionat din afara lui .

Individul liber , în concepţia lui Kant este o fiinţă autonomă în esenţa sa , creator de valori şi scopuri a căror autoritate constă tocmai în faptul că ele sunt dorite în mod liber.

A-i trata pe oameni ca fiinţe neautonome, înseamnă a-i confunda cu nişte obiecte supuse legilor naturale , ca nişte fiinţe dependente total de stimulii exteriori, care ar alege doar prin manipularea lor de către conducătorii lor , sau ameninţaţi cu forţa , fie prin promisiuni şi recompense . A-i trata astfel pe oameni este echivalent cu a-i considera incapabili să-şi determine în mod raţional, singuri, gândurile şi faptele .

Credem că unul din meritele ce l-au făcut pe filosoful I. Kant să rămână definitiv în filosofia lumii, este modul în care a tratat raportul dintre cunoaşterea raţională, morală şi libertatea omului . Legarea indisolubilă a acestor trei fundamentale instanţe ale vieţii omeneşti , dependenţa lor reciprocă şi totală îl fixează pe Kant printre cei ce au înţeles esenţa umanismului ca unitate a cunoaşterii, moralei, libertăţii şi a lui Dumnezeu .

Acest punct de vedere al libertăţii , dacă s-ar putea impune concret în viaţa fiecărui om , societatea ar arăta altfel , ar fi sigur mult mai bogată, şi într-o stare de autentică libertate a omului .

Aspectul distructiv , generator de dezordine , de libertinaj , de prost gust , pe

care-l generează o libertate neânsoţită de cunoaştere şi morală a datoriei ar dispărea şi ar prevala aspectul umanist , profund şi autentic al libertăţii propriu - zise , al libertăţii constructive , creatoare şi benefice omului . Dacă în planul cunoaşterii strict – teoretice problema care se pune este aceea a adevărului şi falsului , în planul acţiunii practice a omului problema care se pune este aceea a unei acţiuni corecte şi bune , adică a facerii datoriei morale .

Deşi datoria şi libertatea ni se par opuse , ele se condiţionează reciproc în concepţia lui I. Kant , deoarece dacă facerea datoriei morale , a acţiunii bune şi corecte este condiţia libertăţii , tot astfel nimeni nu poate acţiona conform legii morale a datoriei dacă nu este liber . Pe de altă parte omului , libertatea însăşi i-ar fi rămas necunoscută în absenţa legii morale a datoriei .