După cum este cunoscut, preotul este considerat, potrivit slujirii sale, ca fiind continuatorul întreitei slujiri a Mântuitorului Hristos: slujirea învăţătorească, sfinţitoare sau arhierească şi cea împărătească sau conducătoare Astfel, în virtutea harului primit prin Sfânta Taină a Preoţiei şi ca urmare a trimiterii lui în parohie de către arhiereul care l-a hirotonit, preotul trebuie să împlinească aceste trei slujiri sau laturi ale lucrării sale pastorale cu convingerea că slujirea sa nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu, că slujirea sa este „ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor ” şi că de slujirea sa depinde atât mântuirea lui, cât şi a credincioşilor, şi de aceea trebuie să se dedice ei cu toată fiinţa sa.
Fiecare dintre aceste trei laturi ale slujirii sale este importantă, ele se condiţionează reciproc, de aceea nu se poate vorbi de o slujire preoţească autentică, în măsura în care se constată o lipsă sau o neîmplinire a uneia dintre ele.
Înainte de înălţarea Sa la cer, Mântuitorul Hristos îndeamnă pe Sfinţii Săi Apostoli şi prin ei pe preoţii din toate timpurile: „ Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin ” (Matei 28. 19-20). Din acest text scripturistic rezultă că preotul are înainte de toate obligaţia de a învăţa „ cu timp şi fără timp ” pe credincioşii săi învăţătura de credinţă, „ făcând lucrul evanghelistului ” explicându-le cuvintele Sfintei Scripturi spre a cunoaşte adevărul credinţei celei mântuitoare, obligaţie pe care o împlineşte prin predică, prin cateheză şi în egală măsură prin exemplul vieţii sale şi a familiei sale
În al doilea rând, preotul sfinţeşte pe credincioşi, viaţa şi lucrările lor atunci când săvârşeşte slujbele sfinţitoare prin care se împlineşte funcţia harismatică a cultului divin public ortodox, adică Sfintele Taine şi Sfintele Ierurgii, dar mai ales Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie Prin săvârşirea acestor sfinte slujbe se coboară asupra credincioşilor, a naturii şi a lucrurilor înconjurătoare, harul, puterea şi lucrarea Sfântului Duh, care îi sfinţeşte şi le sfinţeşte, pe toţi şi pe toate le binecuvintează.
Şi nu în ultimul rând, la acestea se adaugă şi ceea ce înseamnă preocuparea sau grija de a conduce pe credincioşii săi, îndrumându-i pe calea cea dreaptă a adevăratei vieţuiri în Hristos, ceea ce presupune respectarea principiilor morale a canoanelor şi a rânduielilor bisericeşti.
Această întreită responsabilitate a preotului are darul de a zidi pe credincios, făcându-l să înainteze pe drumul spre desăvârşire, pe drumul realizării asemănării cu Dumnezeu.
Fără îndoială că toate acestea sunt cunoscute de către fiecare slujitor în parte, şi fiecare se străduieşte ca nimic să nu rămână neîmplinit, însă nu întotdeauna şi peste tot, între aceste trei slujiri există o armonie desăvârşită, ci unii preoţi se evidenţiază mai mult sub aspectul slujirii liturgice, făcând din Liturghier şi Molitfelnic preocuparea lor de căpătâi, alţii accentuează activitatea învăţătorească, făcând din predică şi cateheză o preocupare centrală a slujirii lor, iar o altă parte a slujitorilor bisericeşti se dedică mai mult laturii gospodăreşti, de înfrumuseţare a lăcaşului de cult sau desfăşoară activităţi care vin în sprijinul celor aflaţi în suferinţe şi nevoi, activităţi de asistenţă socială. Considerăm că nimic din toate acestea nu este greşit, însă, trebuie să spunem, că este de datoria preotului să încerce să menţină un echilibru just între ele, întrucât ele definesc deplin chipul şi slujirea preotului, manifestându-se astfel ca un slujitor responsabil şi conştient de răspunderile pe care le are, în calitate de păstor al credincioşilor săi.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
