Teologie pastorală

După cum am văzut, teologia este ştiinţa care studiază existenţa, caracterul şi legile lui Dumnezeu.

Teologia se poate împărţi în:

- teologia exegetică

- teologia istorică

- teologia sistematică

- teologia practică

1) Teologia exegetică studiază textele sfinte şi se ocupă şi cu interpretarea lor. Ea este ajutată de cunoaşterea limbilor biblice (ebraică şi greacă), de arheologia biblică, de introducerea biblică, de hermeneutica (principiile de interpretare) şi teologia biblică (care se ocupă de interpretarea înţelesului fiecărui cuvânt biblic).

În general, teologia exegetică caută să aplice toate cunoştinţele legate de un cuvânt sau noţiune biblică.

2) Teologia istorică – priveşte istoria poporului biblic vechi-testamental şi a Bisericii nou-testamentale, originea şi dezvoltarea lor.

Ea este este ajutată de istoria biblică, istoria bisericească, istoria doctrinelor, istoria apologetică şi istoria misiunilor. În mare teologia istorică se ocupă cu evoluţia din punct de vedere istoric al poporului mesianic.

3) Teologia sistematică studiază dogmele creştine pe baza materialului furnizat de exegetică şi teologia istorică bazându-se pe o ordine logică şi un sistem teologic.

4) Teologia practică cuprinde aplicarea teologiei la viaţa de toate zilele a credincioşilor (naşterea din nou, conduita, etc)

Ea cuprinde mai multe ramuri:

a. omiletica

b. teologia pastorală

c. organizarea şi administrarea bisericească

d. programul serviciilor divine

e. educaţia şi conducerea creştină

f. misiunea şi evanghelismul personal

Teologia pastorală face parte din ramura teologiei practice şi are ca scop studierea celor mai bune metode de lucru cu sufletele credincioşilor.

Ea studiază metodele de administrare a Bisericii şi conducerea celor mântuiţi spre moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Încercând să dăm un răspuns întrebării din titlu, considerăm teologia pastorală ca o ştiinţă şi o artă.

Numai cunoscând principiile care guvernează omul şi întrebuinţând metode iscusite pentru a realiza o adevărată terapie spirituală putem satisface nevoile Bisericii, în general, cât şi ale păstorului, în particular. Dacă celelalte ramuri se pot baza pe principii fixe care n-au nevoie de modificări determinate de împrejurări istorico-geografice sau de altă natură, teologia pastorală îmbinând ştiinţa cu arta trebuie să ţină cont de mai mulţi factori pentru a pune la îndemâna păstorului cele mai bune şi actuale metode. Lucrul cu oamenii s-a dovedit a fi cea mai grea muncă.

Teologia pastorală ne învaţă cum să lucrăm cu Biserica, ca şi organism spiritual cât şi cu fiecare credincios în parte.

Domnul Isus în activitatea Lui ne-a lăsat modelul demn de urmat aplicând metodele pastorale nu numai în lucrul cu mulţimile ci şi cu persoane individuale (Nicodim, Samariteanca).

Nu se poate lucra cu succes fără a ţine cont de psihologia lor, de vârstă, de condiţiile de viaţă sau de faptul că sunt bărbaţi sau femei.

Mântuitorul ne-a lăsat un exemplu ilustru atunci când reabilitându-l pe Petru pentru iubire, i-a încredinţat: mieluşeii, oiţele şi oile.

Într-un fel se poate trata cu un om sănătos şi în alt fel cu un bolnav indiferent dacă boala e fizică sau psihică.

1. Importanţa şi rolul teologiei pastorale

Legătura dintre teologia pastorală şi celelalte ramuri ale teologiei

Importanţa teologiei pastorale rezultă din însăşi caracterul ei, făcând parte din ramura teologiei practice.

Dacă fiecare din celelate discipline ne furnizează material documentar despre Dumnezeu care odată relevate nu se mai modifică, teologia pastorală ne ajută să transpunem în viaţă şi să aplicăm practic doctrinele biblice.

Fără cunoaşterea teologiei pastorale oricât de iscusit ar fi un predicator el nu va reuşi să obţină rezultate bune şi să aibă succes în activitatea lui. Prin faptul că ne ajută să cunoaştem psihologia credinciosului, punându-ne la îndemână cele mai adecvate metode, teologia pastorală ne deschide drumul spre inima celor păstoriţi.

Nu rareori rezultatele activităţii pastorale sunt determinate, nu atât de erudiţia păstorului şi de talentul lui oratoric, ci de talentul pastoral. Lucrând cu sufletele oamenilor păstorul este chemat a fi un adevărat medic sufletesc, care să aplice terapia spirituală păstoriţilor, îmbinând cu tact metodele cele mai eficiente. Cunoaşterea şi stăpânirea spiritului de pastoraţie s-a dovedit a fi un factor determinant în activitatea bisericească.

Desigur, asta nu înseamnă că teologia pastorală este separată de celelalte ramuri teologice. Ea are legătură indisolubilă cu teologia sistematică, cu dogmatica precum şi cu teologia morală. Pe lângă cunoştinţele ce ni le oferă aceste discipline teologice, teologia pastorală este legată şi de alte ramuri laice care au caracteristici sufleteşti (psihologia, sociologia, pedagogia). Numai cunoaşterea sufletului uman şi a condiţiilor de viaţă în care păstoriţii sunt chemaţi să-şi ducă existenţa, face din păstor o persoană extrem de importantă şi necesară pentru fiecare credincios. Dacă teologia dogmatică şi sistematică creează teologi, şi dacă teologia morală modelează caractere, atunci teologia pastorală formează adevăraţi medici sufleteşti care se pot ridica nu numai la nivelul unor medici în sensul strict al cuvântului, ci îi pot depăşi rezolvând probleme inaccesibile lor.