Învățătura despre Sfânta Cruce în Cartea Triodului

Cinstirea Sfintei Cruci în teologia ortodoxă constituie unul dintre adevărurile de credinţă, care, de la început, pentru cugetarea teologică în general, a reprezentat o piatră de încercare, de poticnire. Chiar Sfântul Apostol Pavel sesizează şi face cunoscut caracterul antinomic al adevărului despre Sfânta Cruce când scrie corintenilor: „Căci cuvântul crucii pentru cei care pier este nebunie, iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1-18). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind acest verset spunea: „însă cum lumea nu a voit să cunoască pe Dumnezeu prin mijlocirea acestei înţelepciuni, Dumnezeu a biruit-o prin nebunia aparentă a crucii, nu cu ajutorul raţionamentului, ci al credinţei. Căci a crede într-un om răstignit şi îngropat şi a ţine ca certitudine că acest om a înviat şi s-a suit la cer este rezultatul credinţei şi nu al raţionamentului”

Cu toate acestea, chiar dacă şi în timp învăţătura despre Sfânta Cruce a rămas o învăţătură combătută şi contestată de mulţi, pentru Teologia Ortodoxă ea rămâne o învăţătură fundamentală ce face parte integrantă din iconomia mântuirii.

Ce înţelegem prin Sfânta Cruce?

Crucea în sens propriu sau material, înseamnă lemnul crucii cu braţe, pe care a fost răstignit însuşi Mântuitorul Hristos. Despre acest sens al crucii aminteşte Sfânta Scriptură: „ Şi ducându-şi crucea a ieşit din cetate la locul numit al Căpăţânii ” (Ioan XIX, 17); „Mântuieşte-te pe Tine însuţi şi te pogoară de pe cruce” (Marcu XV, 30) etc. Sensul propriu sau material al crucii defineşte prin urmare obiectul văzut, material pe care a fost răstignit Iisus Hristos.

În sens spiritual „prin cruce se înţeleg greutăţile şi suferinţele pe care fiecare om trebuie să le suporte în viaţă” , acest sens fiind acela de soartă sau destin: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).

Rolul deosebit al Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă rezultă din faptul că face parte atât din viaţa cultică şi spirituală a credincioşilor, cât şi datorită faptului că este prezentă în preocupările teologilor, fiind considerată semn al iubirii supreme a lui Dumnezeu-Fiul şi al lui Iisus Hristos-Omul faţă de lume şi de om, şi „chiar drum ce duce la învierea noastră”

Cinstea deosebită de care se bucură Sfânta Cruce în viaţa creştină rezidă din aceea că Sfânta Cruce este profund şi indiscutabil legată de activitatea, patimile, jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos. În Biserica Ortodoxă cinstirea sau venerarea Sfintei Cruci nu se reduce numai la cinstirea lemnului pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, ci ea presupune şi o semnificaţie profund teologică a acesteia în opera de mântuire a omului. În acest sens, Sfânta Cruce devine instrumentul sau obiectul prin care Hristos, Fiul lui Dumnezeu dă morţii un alt sens, moartea rămânând sfârşitul vieţii pământeşti, şi în acelaşi timp fiind începutul vieţii veşnice, eterne, începutul nemuririi.

Totodată, se poate spune că între Sfânta Cruce şi Învierea Domnului există o strânsă legătură „În crucea sau în moartea lui Hristos se cuprinde virtual Învierea Lui şi în Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii” ; această legătură nu este întâmplătoare sau lipsită de semnificaţie, ci pe ea se clădeşte întregul edificiu al răscumpărării obiective realizată de Mântuitorul Hristos. Crucea face posibilă Învierea Mântuitorului Hristos, iar Învierea Mântuitorului Hristos „este garanţia învierii noastre”. Crucea fără Înviere este o simplă jertfă: Înviere fără cruce nu există.