Aşa cum precizam în cursul introductiv din anul III, Manifestându-se în societate, Biserica este nevoită să îmbrace o haină lumească, instituţională. Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituţiei, dar este nevoie ca prin această haină să transpară lumina harului. Caracterul instituţional nu trebuie să încorseteze identitatea eshatologică, ci doar să ajute Biserica să se facă înţeleasă şi acceptată de lumea aceasta dominată de mentalitatea instituţională.
Atunci când Tradiţia canonică intervine în viaţa lumească, instituţională a Bisericii, ea are menirea de a fi un dreptar, aşa cum o arată şi etimologia cuvântului canon.
Creştinii nu se reunesc în Biserică pentru un scop lumesc, asemănător cu cel al organizaţiilor constituite conform dreptului comun. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este un cadru de manifestare a comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi decid conform voinţei majorităţii. Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod asociativ „democratic” asupra misiunii sale şi asupra mijloacelor pe care le foloseşte în împlinirea slujirii. Ea se
organizează ţinând cont de principii ecleziologice şi canonice, rodul experienţei ecleziale, pe care le consideră fundamentale în cadrul lucrării mântuitoare.
Organizarea canonică a întreitei lucrări
Lucrarea Bisericii este o slujire ce îşi are temelia în slujirea Mântuitorului. Putem vorbi despre o lucrare învăţătorească, despre o lucrare sfinţitoare şi despre o lucrare de cârmuire. Toate acestea se întrepătrund prin lucrarea harului. În cadrul disciplinei noastre a fost folosit foarte des termenul de ad şi pentru a analiza această slujire folosim termenii de administrare sau administraţie. Administraţia bisericească prezintă în mod sistematic slujirea Bisericii.
Ad+ministro înseamnă a servi, a sluji. Având în vedere cele două dimensiuni: eshatologică şi instituţională ale Bisericii, putem vorbi despre
1. administraţie bisericească pastorală –petru a evita confuziile de ordin terminologic prefer să vorbesc despre lucrarea pastorală
2. administraţie instituţională.
Există o diferenţă de sens între termenii administrare şi administraţie. Prin administrare se înţelege lucrarea în sine, iar prin administraţie înţelegem totalitatea acţiunilor de administrare. Administraţia este deci un sistem care înglobează acţiunile de administrare. Putem vorbi despre Administraţie Bisericească atunci când ne referim la întreg sistemul de organizare a slujirii Bisericii. Vorbim despre Administraţie atunci când ne referim la o activitate concretă, la modul concret în care sunt folosite mijloacele pe care Biserica le are la dispoziţie.
Administraţia bisericească instituţională abordează aspecte privind organizarea instituţională a Bisericii. Această ramură a administraţiei bisericeşti ia în seamă contextul juridic şi sociologic în care
Biserica se manifestă.
Administraţia bisericească pastorală abordează toate aspectele privind modalităţile de concretizare a slujirii pastorale în cele trei dimensiuni ale slujirii Bisericii: Sfinţitoare, învăţătorească şi de conducere.
Revenind la administraţia instituţională a Bisericii, în cele ce urmează vom aborda în linii mari principiile de organizare canonică a BOR, urmând ca după aceea să observăm modul în care aceste principii se regăsesc în statutul de organizare a BOR. În cele din urmă vom trece în revistă principalele oficii prin care se exercită lucrarea Bisericii.
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ÎN ORGANIZARE ŞI LUCRAREA BISERICII
Manifestându-se în societate, Biserica a dezvoltat încă din epoca apostolică principii de organizare care ţin cont de învăţătura pe care Hristos a lăsat-o ucenicilor. Astfel putem vorbi încă din primii ani de după Pogorârea Duhului Sfânt de principii ecleziologice, care vor domina viaţa bisericească şi care vor sta la baza principiilor ce vor prinde contur odată cu dezvoltarea tradiţiei canonice.
După cum am mai arătat într-un curs anterior, Biserica este o Comuniune în legătura harului care se manifestă în societate dar care are o dimensiune eshatologică dominantă.
Natura eshatologică şi cea instituţională se întrepătrund în toate manifestările Bisericii, fiecare dintre principiile ecleziologice se regăsesc în fiecare şi orice efort de clasificare riscă să devină rigid. Suntem constrânşi să adoptăm o metodă sistematică de abordare a Principiilor de organizare a Bisericii şi din acest motiv acceptăm de la început termeni şi notiuni pe care le folosim doar în scop didactic. În studiile de drept canonic scrise de specialiştii români, întâlnim mai multe tipuri de clasificări a principiilor de organizare. Clasificările respective sunt foarte utile pentru activitatea didactică si aduc un mare serviciu pentru înţelegerea organizării şi funcţionării Bisericii. Folosindu-ne de aceste clasificări deja consacrate, noi le vom prezenta într-un mod diferit, din perspectiva anunţată deja.
Vom reţine trei principii ecleziologice fundamentale pentru organizarea bisericească, considerându-le punct de plecare pentru toate principiile canonice.
Principiul sobornicităţii
Principiul subsidiarităţii
Principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare
Drept bisericesc,anul 4
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
