Curs de Teologie Fundamentală și Dogmatică

Părinţii Bisericii au moştenit din cultura lumii antice un con¬cept de materie care se opunea întrupării Logosului prin carac¬terul ei amorf şi păcătos. După cum este cunoscut, filosofia pla¬tonică căuta să elibereze sufletul din cătuşele carnale şi păcă¬toase ale trupului, pentru ca el să se poată odihni în sfera ideilor eterne. Primul dintre Părinţi care a întreprins o adevărată recon¬strucţie a cosmologiei antice pe baze revelaţionale, pentru ca să depăşească opoziţia lumii sensibile faţă de cea inteligibilă, a fost Sfântul Atanasie cel Mare. În lumina Revelaţiei divine, el a con¬vertit cosmologia dualistă şi panteistă a lumii antice într-o cos¬mologie creştină, în care lumea inteligibilă şi lumea sensibilă al¬cătuiesc o singură lume prin ordinea armonioasă şi raţională a creaţiei, care îşi are centrul de gravitaţie în Logosul Tatălui, prin Care toate au fost făcute (Ioan 1, 1-3). „Deci, zice Sfântul Ata¬nasie, acelaşi Cuvânt atotputernic, atotdesăvârşit şi sfânt al Tată¬lui, sălăşluindu-Se şi întinzând puterile Lui în toate şi pretutin¬deni şi luminând toate cele văzute şi nevăzute, le ţine şi le strân¬ge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viaţă tuturor şi pazindu-le pe toate împreună şi pe fiecare în parte uneşte păr¬ţile cu întregul şi cârmuindu-le pe toate cu porunca şi voia Sa, al¬cătuieşte o singură lume şi o unică rânduială armonioasă a ei, El însuşi rămânând nemişcat, dar mişcându-le pe toate, prin crearea şi orânduirea lor, după bunăvoirea Tatălui" La rândul său, Sfân¬tul Maxim Mărturisitorul vede şi el întreaga creaţie prefigurată într-un ansamblu de raţiuni eterne ale lui Dumnezeu, care se ramifică din unitatea lor în opera de creare a lumii şi se întorc în unitatea lor în Logosul suprem, conferind lumii caracterul ei ra¬ţional, „panarmonios kosmou sintaxis", cum spune Sfântul Ata¬nasie. Lumea ca natură se dovedeşte astfel o realitate raţională care există pentru dialogul interuman Potrivit Revelaţiei divine, întreaga creaţie îşi păstrează unitatea ontologică în ordinea raţională care izvorăşte din Logosul divin şi constituie un mijloc de dialog între om şi Dumnezeu.

Raţionalitatea creaţiei permite omului să descopere raţiunile lucrurilor pentru folosul lui material şi pentru sensul spiritual al vieţii şi existenţei lui. Raţionalitatea lumii îşi descoperă sensul prin faptul că se completează cu raţionalitatea subiectului uman. Mai presus de toate, raţionalitatea creaţiei este mijlocul prin care Dumnezeu ne conduce către El în vederea dezvoltării noastre biologice şi spirituale. Datorită raţionalităţii ei, lumea este lumi¬nă inepuizabilă, conform cuvântului românesc „lume", care vine din latinescul lumină. Lumea se luminează în relaţia ei ontolo¬gică cu Dumnezeu, Care este sensul ei suprem Pe măsură ce se cunosc lucrurile se cunoaşte mai mult înţelepciunea lui Dum¬nezeu, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi sensurile mai pro¬funde ale existenţei umane. Raţionalitatea creaţiei face posibilă existenţa celor două alternative ale raportului omului cu natura: Adam şi Hristos, adică robirea spiritului de către fructul dulce al părţii sensibile a naturii, sau stăpânirea ei prin spirit, prin efortul durerilor crucii. Numai prin aceasta are biruinţă spiritul asupra părţii sensibile a naturii şi o transfigurează până la înviere Ra¬ţionalitatea creaţiei este mijlocul prin care omul şi creaţia sunt îndumnezeite în Hristos. Acolo unde raţionalitatea creaţiei a fost înlocuită cu autonomia lumii naturale, transfigurarea interioară a omului a fost înlocuită de o justificare exterioară, care face abstracţie de renaşterea spirituală şi morală a omului în Hristos. Raţionalitatea creaţiei este mijlocul prin care omul şi creaţia sunt îndumnezeite în Iisus Hristos, Logosul întrupat.

Referatul biblic despre creaţie arată că „la început (bereşit, en arhe) a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc 1, 1). Expresia «la început» indică aducerea lumii, a tot ceea ce există în afară de Dumnezeu, din neexistenţă la existenţă. «La început», când se produce actul creator şi creaţia vine la existenţă, indică atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi la începutul timpului care ia fiinţă odată cu creaţia prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. «La început» este prima clipă a dialogului lui Dumnezeu cu natura care îşi începe drumul ei temporal. În «început» este implicată toată distanţa ce are s-o parcurgă lumea creată prin timp, între început şi sfârşit, dar şi voia lui Dumnezeu de a fi în relaţie continuă cu ea, pentru a o duce la sfârşitul voit de El. Timpul şi lumea ce urmează începutului nu durează prin sine, precum nici începutul lor nu apare de la sine, ci implică acţiunea continuă a lui Dumnezeu în relaţia cu toată mişcarea lumii în timp. Căci, precum începutul timpului şi al lumii nu vine la existenţă dintr-o potenţă impersonală existentă de sine, ci din hotărârea voii personale a lui Dumnezeu, tot aşa şi desfăşurarea lumii nu se face printr-o potenţă de sine, ci din potenţele puse de Dumnezeu în creaţie şi însăşi această desfăşurare a creaţiei este voită şi susţinută în continuare de puterea lui Dumnezeu.

ANUL III