Cultură și civilizație

Dincolo de existenta imediata, in orice timp si in orice istorie, si deopotriva aproape in orice loc al manifestarii sale, fiinta umana a incercat sa-si depaseasca conditionarile, omul a simtit mereu acea chemare launtrica de a raspunde imperativelor legaturii sale cu divinitatea. Chipul lui Dumnezeu a fost prezent in natura umana intotdeauna, iar omul, constient sau nu, a tanjit mereu dupa regasirea acestuia. Asa a fost posibila existenta morala, traita si asumata constient sau inconstient. De-a lungul istoriei, civilizatiile si-au avut propriile sisteme culturale, unele foarte bine organizate, altele mai mult banuite si traite ca o inertie existentiala ancorata in traditie, insa nu a existat popor, neam sau civilizatie care sa nu aiba anumite reguli etice. Mai mult sau mai putin, aceste etici s-au inscris pe coordonate axiologice aproximativ echivalente, in majoritatea cazurilor. Exceptiile, chiar daca pare greu de crezut, nu fac decat sa confirme aceasta teorie. Unitatea valorilor umane este, dincolo de diferitele accentuari si supralicitari temporale si locale pe anumite valori, un fapt care nu mai necesita argumentare. Daca pana la Intrupare Lui Hristos realizarea valorilor umane in planul imediat al vietii a fost distorsionata in diferitele momente ale istoriei si in multitudinea civilizatiilor, odata cu Intruparea, criteriul unic al existentei si sensul acesteia, din perpectiva crestina este Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos. Dupa acest moment de timp, sensul istoriei a devenit evident, si anume pasirea in Imparatia Lui Dumnezeu. Pana la Hristos oamenii erau chemati la participatie intru Binele absolut mai mult intuit, la o existenta izvorata dintr-o aducere aminte imperfecta a starii paradisiace si care putea sa-i conduca doar pana in pragul Imparatiei, dar fara a constientiza acest lucru (cu exceptia poporului ales caruia i-a fost revelat), insa dupa Intrupare, pasirea in Imparatie este posibila in mod absolut si concret, si accesibila fiecarei persoane in parte. Civilizatia crestina este posibila omului ca persoana, ca neam si ca omenire. Asumarea voita si libera a acestei existente, construirea unei civilizatii crestine este insa o chestiune care presupune si persoana si neamul si omenirea, si ea se realizeaza la nivelul constiintei, vizand toate sferele de existenta a umanului: sfera personala si cea comunitara: familie, etnie, neam, omenire.

Intr-o perspectiva crestina, asa s-ar putea defini globalizarea. Este, cred, singurul mod posibil de realizare autentica a acesteia. Termenul insusi, acest neologism, ,,globalizare", in perspectiva crestina nu-si gaseste sensul. Finalitatea este ca ,,toti sa fie una intru Hristos", si doar in acest sens este acceptabila globalizarea, ca realitate a inceputului de mileniu III.

Se pare insa ca lumea de astazi elimina din propozitia apostolului tocmai cheia de rezolvare a problemei, cuvintele ,,intru Hristos", inlocuindu-le cu cele trei puncte ale incertitudinii omenesti, ,,toti sa fie una...", dincolo de care se intrezareste o perspectiva sumbra. Globalizarea, asa cum o prezinta puterile ce conduc lumea, este o consecinta fireasca a dezvoltarii societatii umane si a nevoilor omului de autodepasire si realizare ,,plenara". Insa din aceasta ecuatie, omenirea elimina termenul cel mai important, Hristos, inlocuindu-l cu omul, ca dumnezeu al ei.

Globalizarea aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umani-tare, de comunicare, de fluidizare a ,,traficului" ideologic si aplicare unitara a conceptelor si teoriilor in toate planurile concrete de desfasurare a existentei umane, oferind pentru ,,linistirea" constiintelor mai conservatoare, de asemenea o multitudine de ideologii flexibile si perfect adaptabile pe orice tipologie umana, precum si modele de viata confortabila care sa includa si ideea de Dumnezeu.

Pentru crestinism, noile conditii impuse de lumea ce se globalizeaza nu sunt usor de acceptat. Si asta pentru ca ele inseamna alinierea la sisteme de valori care nu de putine ori sunt opuse valorilor crestine. Societatea inceputului de mileniu III pare sa devina tot mai mult tributara conceptiilor actuale vehiculate la nivel global, conform carora prioritatile omului sunt eficienta si calitatea materiala a vietii, bunastarea materiala vazuta ca necesitate prima, confortul biologic si psihic vazut ca o rezultanta necesara a primelor doua. Existenta crestina tinde sa fie inlocuita cu o morala exclusiv sociala care pastreaza usoare urme ale fundamentelor sale initiale, crestine, cu etici construite dupa necesitatile si interesele diferitelor societati si institutii, cu aceasta bioetica ce tinde subtil sa "normalizeze" o stare generala de pacat, sub pretextul mai sus amintitelor drepturi biologice sau de natura materiala, sau, mai rau, cu o lipsa totala de morala, cu o amoralitate izvorata din conceptiile multiculturaliste grupate sub forma diferitelor denumiri ca "politically corectness" si impuse din ce in ce mai mult la nivel global.

Ne indreptam spre o societate globala, noua era informationala sprijinita prin legi si ordonante chiar si in Romania, care se construieste pe infrastructura tehnologica oferita de explozia telecomunicatiilor si a informaticii, si pe infrastructura ideologica a omului postindustrial, informational, pentru care Dumnezeu e cel mult o informatie, un concept, chiar o idee perimata si nicidecum izvor de viata. Sectorul economic domina azi toate celelalte sectoare ale vietii, fragmentand astfel intregul vietii umane intr-o multitudine de componente cu titlul de "viata" : viata economica, viata culturala, viata sociala, viata de familie, viata sexuala, cariera profesionala, viata spirituala, etc., componente ce tind sa devina complet disjuncte, omul avand impresia ca e dator sa le perceapa separat si liber sa se concentreze asupra uneia sau alteia cu precadere.

Omenirea, de la creatie la existenta. Omul si lumea, sens si finalitate

,,Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte"(Facere 1,31). La sfarsitul zilei a sasea a creatiei, omul si lumea erau aduse la existenta, existau in cel mai inalt mod posibil. Insa existenta lumii si a omului erau, pe langa actualitate, chiar mai mult decat actualitate, suma de posibilitati, date in planul divin, care vor trebui mereu actualizate. Omul, ca o cununa a creatiei, era chemat la existenta incarcat de responsabilitate pentru fiinta si forma lumii si de asemenea incarcat de responsabilitate pentru implinirea sensului lumii. Insa nu orice om avea si puterea de a-si realiza aceasta responsabilitate, ci doar omul ramas integrat in viata lui Dumnezeu, de la care sa-si fi luat intreaga sa putere de viata. Acest Adam putea sa identifice sensul creatiei si sa-l duca la implinire. Ceea ce nu a reusit Adam, suntem datori sa realizam noi, ca urmasi ai Lui Hristos.

Sensul creatiei

In perspectiva crestina, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv si cu un scop. Acest scop da sens si valoare lumii. Motivul creatiei este bunatatea lui Dumnezeu si nu o necesitate interna sau externa a Acestuia. Iar scopul creatiei este partasia si a altor fiinte de iubirea Lui preamarirea lui Dumnezeu si fericirea acestor creaturi. In spiritualitatea ortodoxa aceasta realitate a creatiei a primit numele de indumnezeire. Asadar creatia a fost menita la indumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la existenta a lumii si omului este indumnezeirea.

Din analiza caracteristicilor creatiei, rezulta ca lumea se desfasoara ordonat spre o directie precisa: omul. Omul este rezultat al unui act creator special, nu doar al unei ,,faceri" din porunca. Creatia cosmosului cu fiintele necuvantatoare din el, a fost un mijloc spre implinirea unui scop mai inalt: cosmosul nu avea un scop in sine, asadar Dumnezeu a creat lumea pentru om.

Creatia are deci un caracter antropocentric. Astfel, lumea a fost creata ca un dar pentru oameni, si in acest fel lumea e locul in care se vede iubirea lui Dumnezeu pentru om.

Desi adus ultimul la existenta, omul are o pozitie mediatoare intre lumea pur spirituala, careia ii apartine cu sufletul, si cea pur materiala, careia ii apartine cu trupul. El este punctul de origine intr-un sistem cartezian in care pe orizontala abscisei avem lumea materiala si pe verticala ordonatei lumea spirituala. Existenta sa trebuie sa fie o functie ce tinde asimptotic catre infinit. Fiind o sinteza a celor doua lumi, omul le contine.

Omul, cununa a creatiei. Finalitatea existentei umane

Referatul biblic despre originea omului precizeaza faptul ca omul a incununat creatia, ducandu-o la superlativ. Pana la crearea omului, creatia era apreciata cu calificativul de "buna"(Geneza 1 ,10,12,18,21,25), iar dupa aceasta si dupa investirea lui cu demnitatea de conducator al lumii, toate cate le-a facut Dumnezeu au devenit "bune foarte"( Geneza 1,31).

Biblia, istorie a creatiei, descopera trei dimensiuni ale existentei umane paradisiace, si anume: relatia cu Dumnezeu (coordonata teologica), relatia cu semenii (coordonata antropologica) si relatia cu lumea (coordonata cosmologica). Numai in totalitatea acestor dimensiuni, omul poate fi evaluat in mod fidel fata de referatul biblic si numai asa poate fi realizata o conturare integrala si plenara a misterului existentei umane, depasind orice umanism care este ignorare a dimensiunii teologice, orice individualism care este ignorare sau chiar negare a relatiilor interumane si orice istorism care este refuz al intelegerii omului in context cosmic.

Ratarea existentei umane se realizeaza pe toate coordonatele. In plan teologic, chipul lui Dumnezeu se intuneca in om, se amesteca cu tendinta contrara si se opacizeaza, nemaioglindindu-l pe Dumnezeu. Se produce o slabire a comuniunii, dar relatia cu Dumnezeu nu se stinge, ci continua mai ales pentru ca iubirea Acestuia si fidelitatea fata de om o fac posibila. Omul va cauta mereu starea originara, nostalgia paradisului, evidenta in intreaga istorie a umanitatii, existand chiar si in omul cel mai pronuntat areligios, omul modern (si post modern). In planul relatiilor interumane ratarea existentiala devine ratare fizica. Ratarea unei autentice vieti, duce la deteriorarea firii umane, care se manifesta prin dezacordul dintre suflet si trup, boli, suferinte, si moarte. Descompunerea e explicabila prin activarea haotica a structurii umane a geneticii biologice si spirituale a omului In plan relational interuman, pacatul lui Adam simbolizeaza pierderea modelului comunitar trinitar si pierderea puterii de comuniune interumana. Omul izgonit din Rai este incapabil sa-si depaseasca in sine conditia egocentrica, si chiar in cautarile sale interumane el se individualizeaza, incercand sa-si protejeze personalitatea printr-o afirmare unilaterala de sine. Primele semne vazute ale deteriorarii relatiilor umane sunt conflictul intersexe (Facere 3, 16) si actul fratricid al lui Cain (Facere 4,8). Neurmarind modelul comuniunii, omenirea a cautat moduri ale relatiilor interumane in sisteme sociale si politice, dar care nu reusesc sa depaseasca ambitiile generate de ratarea protoparintilor.

De la organizarile sociale si politice ale sclavagismului la democratia desacralizata, de la legea Talionului la drepturile omului, de la individualismul capitalist la colectivismul comunist, si in sfarsit de la relatiile internatiuni ale modernitatii la perspectiva globalizarii, structurile sociale si politice create n-au facut nimic altceva decat sa striveasca omul, pentru ca toate acestea au ignorat calitatea acestuia