Tipuri de comunicare

În esenţă , ,, a comunica” înseamnă ,,a fi împreună cu”, ,, a împărtăşi şi a te împărtăşi”, ,, a realiza o comunicare de gând, simţire, acţiune”.

Înainte de a face referire la formele comunicării nu este rău să notăm câteva axiome la tema în discuţie şi anume :

- comportamentului uman, în ansamblul său, îi este intrinsecă dimensiunea informaţională, care, receptată şi corect decodificată, devine comunicare ;

- a comunica înseamnă cu mult mai mult decât a stăpâni cuvintele. Putem vorbi fără să comunicăm fără a rosti nici un cuvânt ;

- absenţa intenţiei comunicării nu anulează comunicarea ;

- în prezent actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea relaţională, aceasta din urmă fiind şi ea purtătoare de semnificaţii ;

- perspectiva telegrafică asupra comunicării ( emiţător E – mesaj M – receptor R ) este înlocuită de modelul circular, interactiv ce analizează actul comunicării ca o relaţie de schimb permanent între parteneri, având fiecare dublul statut de emiţător şi receptor ;

- informaţiile codificate prin cuvânt pierde teren în faţa diverselor coduri utilizate ( sunet, cuvânt, gest, cinetică, poziţie, etc.) şi acceptării multicanalităţii conumicării ( auditiv, vizual, tactil, olfactiv, etc.);

- comunicarea, ca formă de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicaţionale, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită.

Forme ale comunicării umane :

În sistemul lumii vii, comunicarea atinge un punct maxim, în forma sa umană. Este un proces complex, având în vedere formele, conţinuturile, nivelurile comunicării, diversitatea codurilor, canalelor, situaţiilor, modalităţilor în care se produce. Comunicarea este un fenomen plurivalent, în acelaşi timp relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie.

Una dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate în analiza comunicării umane are la bază natura semnelor utilizate în codarea informaţiei şi canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat. Din acest punct de vedere putem analiza : comunicarea verbală, comunicarea paraverbală, comunicarea nonvebală.

În comunicarea verbală, informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi prin tot ce ţine de acesta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic. Este specific umană, are formă orală şi / sau scrisă şi utilizează canalul auditiv şi / sau vizual. Permite formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.

Tendinţa actuală este orientată spre cercetarea comunicării orale, mult timp neglijată din cauza lipsei instrumentelor care să o surprindă în complexitatea sa.

Comunicarea paraverbală priveşte informaţia codificată şi transmisă prin elemente prozodice şi vocale ce însoţesc cuvântul şi vorbirea şi care au semnificaţii aparte. Aici sunt incluse : caracteristicile vocii, particularităţile de pronunţie, intensitatea rostirii, ritmul, debitul vorbirii, intonaţia, pauza etc .Comunicarea paraverbală există concomitent cu comunicarea verbală, în cazul celei de a doua apare fenomenul de supracodificare. Paraverbalul foloseşte canalul auditiv, ceea ce face ca transmiterea unui mesaj extrem de bogat paraverbal să piardă din conţinut.

Comunicarea nonverbală transmite informaţia codificată printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.

Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea condiţiilor interacţiunii (privirea, orientarea corpului, poziţia, şi distanţa dintre parteneri sunt esenţiale pentru începerea, continuarea şi oprirea unei comunicări ).La fel şi în cazul structurării interacţiunii, ca şi în cazul influenţării conţinutului acesteia. Important este cunoaşterea partenerului, stabilirea mutualităţii şi facilitarea cognitivă.

Exprimarea verbală este înţeleasă de prezenţa gesturilor şi a mişcărilor. Interzicerea acestora dinrt-o cauză sau alta duce la apariţia perturbărilor în comunicarea verbală.

Gesturile cotidiene care însoţesc comunicarea sunt :

- expresorii sunt gesturi mimice sau corporale care însoţesc o trăire organică sau cu halo afectiv ;

- regulatorii sunt mişcările care permit, reglementează şi menţin schimbul verbal dintre interlocutori, susţin relaţia comunicativă;

- ilustratorii sunt mişcările care facilitează, susţin, completează exprimarea verbală. Privind conţinutul aceste mişcări indică : direcţia, dimensiunea, forma, persoana, modalitatea de acţiune;

- emblemele sunt gesturi cu o anumită semnificaţie, au valoare de substitut total al cuvântului;

- adaptorii sunt activităţi manipulatorii stereotipe. Rolul lor este de descărcare şi echilibrare psihică, rol de supapă prin care se consumă surplusul de tensiune generat de acomodarea la o anumită situaţie, inclusiv comunicativă.