Teoria și Metodologia Curriculum-ului

1. Scurt istoric al conceptului de curriculum

Etimologic, termenul de “curriculum” (plural “curricula”) provine din limba latină, unde avea „sensuri multiple, dar relativ apropiate, precum: alergare, cursă, parcurgere, în treacăt, scurtă privire, car de luptă, ulterior chiar şi trecere / parcurs în viaţă”. (Ungureanu, 1999, 8). Toţi aceşti termeni sugerează „un demers complet, cuprinzător, dar prescurtat, sintetic, rezumativ, esenţializat şi dinamic prezentat în parcurgerea unui domeniu, în desfăşurarea unei acţiuni, etc. (subl.aut.)”.

Autorul citat anterior descrie şi principalele repere istorice ale evoluţiei termenului de curriculum în literatura pedagogică:

- primul curriculum în educaţie (fără a fi denumit termenul ca atare) pare a fi fost grupul celor „şapte arte liberale”, configurat şi promulgat în secolele XI-XII;

- prima consemnare a utilizării termenului: 1582, în cadrul unor documente de ordin birocratic ale Universităţii din Leida (Olanda) ;

- în 1633 în cadrul Universităţii din Glasgow (Marea Britanie) termenul a fost folosit prima dată în legătură cu activitatea universitară, pentru a stipula o serie de norme şi prescripţii aplicabile în mediul universitar, precum şi programele de studiu aferente puţinelor specializări din acea epocă;

- În Europa Occidentală, la începuturile utilizării sale termenul de curriculum desemna conţinutul învăţământului şi planul sau programul de studiu în raport cu o anumită instituţie de învăţământ (de regulă, de nivel mediu sau superior);

- Termenul de curriculum este „resuscitat” în 1902 de către John Dewey (în lucrarea „The Child and The Curriculum”), care amendează semnificativ denotaţia anterioară a termenului, cu ceea ce el denumeşte, pentru prima dată, experienţa de învăţare a copilului, organizată de şcoală, alături de totalul disciplinelor de învăţământ oferite şi studiate în şcoală;

- Frank Bobbit (1918, „The Curriculum”) este cel care produce ruptura faţă de accepţiunea tradiţională a curriculum-ului, combinând în definirea sa două sensuri esenţiale ale termenului (Ungureanu, 1999, 10):

i) un quantum de experienţe concrete, reieşite din derularea efectivă a exersării abilităţilor prezente şi ulterioare ale individului;

ii) suite de experienţe de învăţare explicite, eminamente directe, concepute şi preconizate finalist de către şcoală, pentru a dezvolta abilităţile existente şi a le completa pe cele noi.

- Ralph Tyler (1949) prin lucrarea „Basic Principles of Curriculum and Instruction” (considerată o adevărată „biblie a curriculumului”) abordează aspecte fundamentale în problematica noului fenomen, curriculum-ul;

- Cu excepţia Marii Britanii, concepţia despre curriculum promovată de către autorii americani a fost mai lent adoptată în celelalte ţări din Europa, în pofida tradiţiei îndelungate în teoria şi practica educaţiei;

- Conceptul de curriculum nu a fost utilizat în spaţiul Europei de Est, în România, acesta a pătruns plenar în literatura pedagogică românească abia după 1990.

În urma analizei efectuate asupra diferitelor definiţii date curriculum-ului, D. Ungureanu (1999,13-16) concluziona că acesta “rămâne realitate interactivă între educatori şi educabili, cu efecte concrete, anticipate realist asupra celor din urmă şi asupra procesului însuşi”. Acest concept este deosebit de oportun în educaţie tocmai pentru că nu poate fi în totalitate “precizat” şi ”epuizat”, rămânând mereu deschis şi flexibil.

C.Creţu (2000, 30) foloseşte termenul de curriculum “cu sensul de experienţă de învăţare, atât cea concepută de şcoală, cât şi cea interiorizată / asimilată de elev; această experienţă se desfăşoară nu doar în cadrul programului şcolar zilnic, ci şi în afara lui, prin activităţi educaţionale de tip non-formal”.

Aceeaşi autoare se referă şi la o serie de termeni derivaţi din cel de curriculum, frecvent folosiţi la ora actuală:

- Consiliere curriculară: acordarea de consiliere, la cerere, cu privire la diferite aspecte ale dezvoltării curriculum-ului;

- Dezvoltare curriculară: proiectarea curriculum-ului şi inovarea lui permanentă;

- Experienţă curriculară: experienţă de învăţare, în toată complexitatea ei.

- Schimbare curriculară: restructurarea curriculum-ului în cadrul diferitelor politici educaţionale, proiectate la nivele naţionale, locale şi instituţionale.