Psihopedagogia inadaptării

I.Devianţă, delincvenţă – definiţii şi clarificări conceptuale

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale” Astăzi, definiţia devianţei, ca şi a delincvenţei – cum vom vedea mai jos - se poate realiza diferit în funcţie de criteriul utilizat. Cele mai frecvente criterii sunt criteriul normativ şi cel statistic:

a) După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei şi drept consecinţă, dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale;

b) dupa criteriul statistic devianta este o abatere semnificativa de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societatii. media sugereaza „omul mediu”, caci „tipul normal se confunda cu tipul mediu.” (Durkheim)

Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii, termenul devianţă este utilizat în două accepţiuni distincte: în raport cu normele sociale şi culturale (definiţia socială) şi în raport cu codurile legale formale (definiţia legală sau juridică).

a)Accepţiunea socială

În sens larg, devianţele sociale sunt acele forme de comportament care violează normele sociale, în general, indiferent dacă ele sunt condamnate sau nu de către legea juridică. În sens restrâns, devianţele sociale desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca normele juridice. În acest sens, devianţa ţine de interpretare. Privită istoric sub acest înţeles restrâns, devianţa socială este ca şi frumuseţea: există numai în ochii celui ce o priveşte . Ceea ce afirma Durkheim despre infracţiune este valabil pentru întreaga clasă a devianţei: nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, ci este infracţiune pentru că o condamnăm. Aceste acte nu sunt o ameninţare suficientă pentru ordinea socială încât să fie condamnate legal.

b) Accepţiunea legală (juridică)

Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delinctelor. Autorul unui delinct este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa.

Pe lângă delinctele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delinctele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. Când delinctul vizează minorii, vorbim de delincvenţa juvenilă în clasa căreia intră pe lângă acte ce care definesc delincte în general şi altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi “starea de neascultare” sau “chiulul de la şcoală”.

Termenul de delincvenţă juvenilă (în sens larg) desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea (delincvenţa în sens legal, restrâns), ca şi celor abandonaţi fiind de părinţi şi educatori se integrează în anturaje potenţial delincvente având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament (delincvenţă în sens social, larg). punctul de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic. Pentru a pune în evidenţă conceptele precizate, sugerăm următoarea reprezentare:

devianţă penală  (delincvenţă)

devianţă (sens larg)

devianţă socială  (sens restrâns)

normalitate 

Am vrut să sugerăm prin această reprezentare faptul că limitele dintre normalitate şi devianţă socială sunt imprecise, conjuncturale şi depind de multe ori de privirea celui ce etichetează o conduită. Între devianţa socială şi cea penală, delincventă, limitele sunt mai riguros conturate, fără a fi însă absolute dacă avem în vedere dinamica sistemului legislativ.

Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor arată astfel:

A A= devianţă socială (sens larg)

B B= devianţă penală = delincvenţă

C

C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă

Spaţiul A B = devianţă socială în sens restrâns

Ca alternativa psihologica pentru a desemna fenomene cuprinse in conceptul sociologic devianta, in anul 1950 s-a introdus din perspectiva psihopatologica conceptul de tulburare de comportament, concept care desemneaza orice deviere de la normele psihomorale incluzand aici manifestari neurosomatice, caracteriale, psihopatice si psihotice.

Dupa anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost inlocuit treptat cu cel de problema de comportament, pentru a sugera diminuarea incarcaturii psihopatologice. In denotatia conceptului problema de comportament sunt incluse toate tipurile de deviante.

În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei: