Comunicare Educațională

Clarificări conceptuale

Atât comunicarea educaţională, cât şi cea didactică sunt forme specializate ale fenomenului extrem de complex şi dinamic al comunicării umane.

În esenţă, a comunica înseamnă ,,a fi împreună cu”, ,,a împărtăşi şi a te împărtăşi”, ,,a realiza o comuniune de gând, simţire, acţiune”. Fiinţa umană nu poate exista decât în această continuă oscilare spre ceilalţi şi spre sine, având permanent nevoie de recunoaştere, înţelegere, companie, afirmare, comunicare şi chiar de autoconfruntare. Această accepţiune a comunicării include câteva sublinieri (Cucoş, 1998):

- comportamentului uman îi este intrinsecă dimensiunea informaţională, care, receptată şi corect decodificată, devine comunicare;

- perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul circular, interactiv, ce analizează actul comunicării ca o relaţie de schimb permanent între parteneri, care au, fiecare, simultan, dublul statut de emiţător şi receptor;

- analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt şi, deci, centrarea pe mesajele verbale, pierde tot mai mult teren în faţa cercetării diversităţii codurilor utilizate (sunet, cuvânt, gest, imagine, cinetică, poziţie etc.) şi acceptării multicanalităţii comunicării (auditiv, vizual, tactil, olfactiv etc.);

- comunicarea nu se realizează numai cu ajutorul cuvintelor (mijloacelor lingvistice), noi putem ne să ,,împărtăşim” celorlalţi şi prin mijloace extralingvistice, iar absenţa intenţiei comunicative nu anulează comunicarea;

- actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea relaţională;

- actul comunicării este un act necesar şi totodată un act de curaj, de a intra în relaţia cu celălalt, iar curajul înseamnă în egală măsură şi asumarea responsabilităţii comunicării pentru claritatea mesajului transmis, pentru expresivitatea lui şi pentru efectul produs asupra receptorului;

- comunicarea, ca formă de interacţiune, presupune căştigarea şi activarea competenţei comunicaţionale, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită.

Domenii diferite de cunoaştere (lingvistică, retorică, semiotică, teoria informaţiei, psihologie, pedagogie, sociologie) studiază fenomenul comunicării, propunând modele proprii de interpretare în vederea îmbunătăţirii relaţiilor umane.

Principalele elemente componente ale procesului de comunicare sunt:

Emiţătorul reprezintă un individ, un grup sau o instituţie care posedă o informaţie mai bine structurată decât receptorul şi care presupun un scop explicit (alăturat mesajului) şi unul implicit (motivul transmiterii mesajului).

Receptorul reprezintă un individ, un grup sau o instituţie care primeşte o informaţie (le este adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător).

Mesajul este de fapt codul, definit ca un sistemul de semne (de exemplu: limba).

Canalul de comunicare reprezintă calea care permite difuzarea mesajului sau reţeaua de comunicare.

Codarea se referă la construirea unui mesaj de către emiţător sau punerea într-o formă inteligibilă, accesibilă, transmisibilă a semnelor şi simbolurilor.

Decodarea se referă la descifrarea sensului mesajului primit, fiind operaţiunea corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată.

Contextul cuprinde cadrul fizic (ansamblul elementelor din mediul înconjurător), cadrul psiho-social (rolurile participanţilor, apartenenţa la anumite grupuri, mentalităţi şi statusuri formale sau informale) şi cadrul temporal (timpul istoric, timpul zilei, succesiunea etapelor).

Feedback-ul reprezintă toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conştient sau inconştient ca răspuns la comunicarea altei persoane.

Actele de comunicare prin care îi influenţăm pe ceilalţi, explicite sau implicite, sistematice sau nesistematice, voite sau spontane intră în sfera largă a comunicării educaţionale. Privită din perspectiva educaţiei formale, comunicarea educaţională constituie baza procesului de predare-învăţare a cunoştinţelor în cadru instituţionalizat al şcolii şi între parteneri cu status-roluri determinate, profesori-elevi.

Comunicarea educaţională sau pedagogică reprezintă un transfer complex, multifazic şi prin mai multe canale ale informaţiilor între indivizi sau grupuri ce-şi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători şi receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în procesul de învăţământ.

În contextul analizei comunicării educaţionale, Constantin Sălăvăstru (1994) menţionează rolul intervenţiei educative pe care o defineşte ca fiind orice act uman prin intermediul căruia se realizează o anumită influenţă asupra unui individ, influenţă capabilă să determine o anumită reacţie a acestuia, o anumită modificare a personalităţii sale. Intervenţia educativă presupune producerea unei relaţii de comunicare prin intermediul limbajului natural, artificial sau al celui gestual. Limbajul educaţional constituie un mijloc de realizare a intervenţiei educative.

Limbajul educaţional este acel tip de limbaj natural (sau artificial) prin intermediul căruia se realizează o intervenţie educativă sau este un sistem de semne, lingvistice sau nonlingvistice, care, în manifestarea unei relaţii de comunicare, determină modificări în sfera personalităţii receptorului (cognitive, atitudinale, acţionale, afective).

Discursul educaţional mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicaţi.

Discursul didactic apare ca formă particulară în vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistemică, asistată.Discursul didactic ,,în act” convoacă o sintaxă deontică, o metodologie ,,naturală” prin care discursul îşi expune propriile sale reguli de funcţionare. Constrângerile acestei sintaxe definesc o metodologie pentru profesor şi o euristică pentru elev în măsura în care această sintaxă nu este altceva decât explicitarea principiilor operatoare pe care se sprijină dobândirea cunoştinţelor.

Un discurs didactic devine pragmatic eficient numai atunci când, construindu-şi discursul, profesorul se gândeşte la posibilităţile elevilor de a decodifica sensul dorit. În caz contrar se instituie un limbaj al surzilor care duce la neînţelegerea, deformarea, nesesizarea mesajului profesorului.

În elaborarea discursului didactic, profesorul trebuie să ţină cont de:

- natura relaţiei cu elevii;

- scopul urmărit prin discursul său;

- particularităţile de vârstă, sex şi individuale ale elevilor;

- nivelul de pregătire al elevilor;

- tipul de motivaţie şi gradul de interes al elevilor pentru tema discursului;

- posibilităţile şi aşteptările elevilor;

- contextul spaţio-temporal;

- contextul socio-cultural.