Semiologie

Semiologia este acea parte a psihiatriei care se ocupă cu simptomatologia bolilor psihice. Simptomul psihic nu reprezintă în psihiatrie doar o tulburare a unei funcţii psihice, ci semnul unei stări de boală

SEMIOLOGIA PROCESELOR SENZORIALE

1. Tulburări predominant cantitative:

1.1. Hiperestezia reprezintă coborârea pragurilor senzoriale, suprasensibilizare la excitanţi anterior subliminali. Este trăită de individ ca o creştere a intensităţii senzaţiilor şi percepţiilor. Se manifestă în: surmenaj, stări de suprasolicitare fizică şi nervoasă, în fazele de debut ale bolilor infecto-contagioase, la debutul unor tulburări psihice.

1.2. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial, o scădere a acuităţii senzoriale. Este frecventă în stări nepatologice (vârstă înaintată, sub efectul tranchilizantelor). În patologie, apare în boli de natură neurologică sau care afectează analizatorii (dermato, ORL, etc.)

- În tulburări psihice apare cu predilecţie în :

- stări reactive acute, după stress

- tulburări disociative şi de conversie

- schizofrenie

- oligofrenie

- tulburări de conştiinţă

- în nevroze scade pragul de reactibilitate - duce la hipoestezie psihică (creşte iritabilitatea).

2. Tulburări predominant calitative:

Manifestări patologice :

2.1 Iluziile

2.2 Agnoziile

2.3 Halucinaţiile.

2.1 Iluziile

Iluziile perceptive sunt percepţii deformate ale unui obiect real şi concret, având drept cauze la persoanele normale fie mecanism neuro-fiziologic (fenomenul centrării), fie condiţii precare de recepţie, stări speciale (ex : frica).

Iluzii patologice sunt percepţii false cu obiect, dar adesea însoţite de interpretări delirante, modificarea lucidităţii sau scădere a atenţiei, memoriei, proceselor asociative. Dacă persoana normală se delimitează critic şi corectează imaginea perceptivă, bolnavul consideră percepţia sa ca fiind reală, uneori susţinând-o cu argumente. Iluziile pot afecta toate modalităţile senzoriale.

Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente şi polimorfe (diverse). Ele constau în impresii de modificare şi deformare ale obiectelor şi spaţiului, impresii de modificare a distanţelor până la obiect sau în perceperea unor imagini anodine (norii de pe cer; desenul unui covor) ca fiind animale, fiinţe fantastice, monştrii (ex : ochi pe covor).

Iluziile auditive sunt percepţii deformate ale stimulilor auditivi. Constau uneori în impresia că unele sunete sunt mai intense sau mai clare, conturate sau dimpotrivă mai discrete (iluzie cantitativă). Alteori impresia falsă poate fi produsă de excitanţi reali (ex : picături de apă), care sunt percepute de bolnav ca strigăte de deznădejde, injurii. Tendinţa de a lua ceva drept altceva trebuie diferenţiată de interpretarea senzorială, în care pacientul identifică corect stimulul, dar îi atribuie o semnificaţie personală.

Iluziile olfactive şi gustative constau în perceperea eronată a mirosurilor şi gusturilor. Sunt mai puţin frecvente, dar foarte diagnostice, fiind deseori subsumate unor interpretări delirante.

Iluzii viscerale sunt percepţii eronate asupra funcţionării unor organe, implicate frecvent în ipohondrie sau în stări delirante

Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă percepţia deformată a mărimii, formei, greutăţii şi poziţiei propriului corp. Ele pot fi tulburări totale a schemei cu senzaţia de creştere sau scădere a dimensiunii sau greutăţii corpului sau tulburări parţiale, de modificare a dimensiunilor sau transpoziţia părţilor corpului (,,picioarele îi ies pe geam’’). În cazul leziunilor organice, aceste reprezentări dispar prin controlul vederii, dar reapar după încetarea controlului vizual

Se întâlnesc în schizofrenii, tulburări de conştiinţă, intoxicaţii, tulburări fobice (dismorfofobie = tulburări în perioada adolescenţei).

Concluzii : Iluziile pot fi întâlnite şi la persoane normale, în anumite circumstanţe, datorită unor modificări fiziologice sau stări febrile. În patologie apar în tulburări neurologice sau disfuncţii la nivelul analizatorilor. În general sunt percepute pe fondul tuturor tulburărilor nevrotice sau psihotice (tulburări obsesive, fobice, disociative / schizofrenie, stări delirante, depresii), având anumite particularităţi în funcţie de tulburare.

2.2 Agnoziile

Agnoziile sunt defecte de integrare gnozică, de transformare a excitaţiei în senzaţie şi a senzaţiilor în imagine perceptivă. Se datorează unor leziuni ale centrilor de integrare nervoasă (aria de proiecţie a analizatorilor). Studiul agnoziilor a început la jumătatea secolului trecut, când Jackson (neurolog de formaţie) diferenţiază anumite tulburări psihice de etiologie neurologică, sub denumirea de impercepţii. Mai târziu, Freud le-a dat numele de agnozii, definite ca tulburări de recunoaştere a mediului fizic. Bolnavul pierde capacitatea de a recunoaşte obiecte, deşi funcţia senzorială este intactă şi conştiinţa clară.

Agnozii vizuale (cecitate psihică) constau în dificultăţi de recunoaştere a obiectelor sau persoanelor, deşi vederea este intactă şi conştiinţa clară (în leziuni de lob occipital stâng). În unele cazuri mai severe bolnavul se comportă ca şi cum n-ar vedea = cecitate psihică. Uneori agnozia are un aspect global, bolnavul nerecunoscând în ansamblu obiecte sau grupuri de obiecte (simultagnozie). De cele mai multe ori însă, cecitatea psihică vizează recunoaşterea detaliilor (motiv pentru care rămâne adesea nediagnosticată); bolnavul recunoaşte obiectele folosindu-se de repere (mişcarea, culoarea, utilitatea, contextul, care facilitează recunoaşterea).