Psihopatologia gândirii

În centrul vieţii de relaţie, a schimbului de informaţii între organism şi mediu, gândirea reprezintă un proces cognitiv central, complex, mijlocit, generalizat prin care putem distinge esenţialul din mulţimea ideilor şi evenimentelor.

Cu ajutorul gândirii stabilim o ierarhie a fenomenelor şi obiectelor pe baza prelucrării şi selectării informaţiilor primite din mediul extern şi intern.

Procesul ideativ ajută persoana să se orienteze în diferite situaţii de viaţă şi să prezinte un comportament adecvat şi adaptat.

Prin intermediul gândirii persoana realizează:

cunoaşterea indirectă a lumii înconjurătoare în plan mintal prin conştientizarea a ceea ce este esenţial, general, caracteristic unor grupe de obiective şi fenomene;

stabileşte relaţii de intercondiţionare între grupe şi în cadrul lor;

indică modalităţile evolutive şi dinamica modificărilor care se pot produce la nivelul obiectelor şi fenomenelor;

decide propria conduită în funcţie de schimbările ambianţei în scopul unei adaptări adecvate.

Una din trăsăturile importante ale gândirii este raţionamentul, care permite organizarea operaţiunilor de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor acumulate prin experienţă şi învăţare.

Etapele operaţionale ale gândirii se pot sistematiza astfel:

analiză – permite separarea mintală a obiectelor şi fenomenelor;

sinteză – reprezintă procesul invers prin care se reunesc în planul ideaţiei elementele particulare şi esenţiale ale obiectelor şi evenimentelor din ambianţă într-un ansamblu;

comparaţia – stabileşte asemănările şi deosebirile elementelor studiate;

abstractizarea – este etapa prin care se realizează o selectare a unor trăsături esenţiale şi o analiză detaliată a acestora;

concretizarea – este procesul care permite evidenţierea particularităţilor obiectelor şi a fenomenelor din ambianţă;

generalizarea – oferă posibilitatea conturării unor elemente comune şi esenţiale care ajută la ierarhizarea evenimentelor din realitate.

Structura cognitivă tipică pentru gândire este noţiunea, care implică informaţiile generale şi necesare despre obiecte sau situaţii.

Noţiunile se înlănţuie sub forma judecăţilor şi raţionamentelor.

Cuvântul joacă un rol deosebit în desfăşurarea operaţiunilor gândirii, în achiziţionarea şi vehicularea informaţiilor.

Procesul ideativ se bazează pe asociaţiile sau legăturile temporare stabilite între idei, imagini sau reprezentări.

Mecanismele formării asociaţiilor în plan ideativ sunt diferite şi le putem exemplifica astfel:

asocieri prin contiguitate care se bazează pe modul simultan sau succesiv în care sunt reprezentate obiectele şi fenomenele în timp şi spaţiu;

asocieri care se realizează pe baza unor criterii formale cum ar fi după asemănare, după rezonanţă sau rimă; noţiunile fiind diferite prin conţinutul lor;

asocieri prin contrast în care se relaţionează noţiuni cu sensuri opuse (bine-rău);

asocieri prin cauzalitate reprezintă forma cea mai complexă, bazată pe legăturile cauză-efect dintre fenomene şi obiecte.

În mod obişnuit distingem două modalităţi de gândire şi anume:

gândirea asociativ logică, caracterizată prin relaţii de cauzalitate;

gândirea asociativ mecanică bazată pe asocieri ideative formale de tipul celor prin contiguitate, rimă sau asemănare.

Teoretic tulburările de gândire se sistematizează în:

tulburări formale ale gândirii;

tulburări de conţinut.

În cadrul tulburărilor formale ale gândirii evidenţiem pe de o parte aspectul deficitar şi pe de altă parte aspectul excesiv al ideaţiei.

Din prima categorie vom descrie următoarele manifestări psihopatologice:

sărăcirea gândirii;

blocajul sau barajul gândirii;

slăbirea asociaţiilor.

Sărăcirea gândiririi reprezintă un fenomen psihic care defineşte, deopotrivă o tulburare de flux, dar şi de formă a proceselor noetice. Cu alte cuvinte, vom observa în primul rând o anumită încetinire a ideilor, exprimată printr-o vorbire lentă numită bradilalie.

În al doilea rând vom remarca scăderea şi simplitatea ideilor, repetarea lor monotonă. Aceste simptome fac parte dintr-un sindrom numit bradipsihie caracterizat printr-un tonus redus al vieţii psihice.

Deficitul cognitiv poate fi de etiologie organică sau psihogenă, care implică anumite evenimente stresante.

În formele uşoare, lentoarea ideativă se regăseşte în:

afecţiuni endocrine (boala Adison, hipotiroidie);

afecţiuni neurologice (boala Parkinson, encefalite);

sindroame confuzionale după intoxicaţia cu oxid de carbon.

O formă particulară de încetinire a ideaţiei o reprezintă vâscozitatea psihică întâlnită în epilepsie, care se caracterizează prin monotonia redării, menţinerea aceleiaşi teme în discuţie, lipsa de flexibilitate a discursului.