Psihologie Experimentală

Prin metoda experimentală se înţelege acel set de demersuri prin care declanşarea unui fenomen anume este provocată în mod deliberat, şi organizat de către experimentator, care, de asemenea, înregistrează şi prelucrează sistematic rezultatele. Psihologia experimentală reprezintă atît metoda, cît şi corpul de cunoştinţe obţinute în psihologie prin mijloace experimentale.

Disciplina „Psihologia experimentala” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt, de exemplu, psihologia socială, psihologia muncii, psihologia educaţiei, etc). Domeniul de studiu î-l constituie teoria şi practica experimentului, ca metodă de cercetare activă şi eficientă.

Scurt istoric al metodei experimentale

Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus, în a doua jumătate al secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1879, odată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). De formaţie fiziolog, W. Wundt devine primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Costantin Rădulescu-Motru, care se formase în laboratorul lui Wundt de la Leipzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris).

Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni, astronomi), care au evidenţiat date experimentale, uneori cu totul întâmplător. Astfel, fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil; fizicianul Philipphe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive, iar chimistul J. Darcet măsoară durata acestora (1777); astronomul W. Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis); fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791); fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic, pentru prima dată raportul dintre excitaţie şi senzaţie. De asemenea, este notabilă contribuţia astronomilor Bessel, Exner ş.a. la cunoaşterea unor date asupra timpului de reacţie, ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Lucrarea lui G. Th. Fechner (1801-1887), Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”) apărută în 1860, semnează, în fapt, actul de naştere al psihologiei experimentale.

Trebuie relevate, de asemenea, contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundamentarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii, Hering (1834-1918) care a adus date asupra percepţiei spaţiului, a culorilor, simţului termic. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate, în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important.

Rolul explicaţiei în psihologia ştiinţifică

Psihologii abordează fenomenele cu care se confruntă lumea înconjurătoare animaţi de nevoia de a-şi explica acele cauze ascunse care nu ţin de aparenţă, ci ţin de constantele comportamentului.

Spre exemplu, un inginer agronom a observat că oamenii dintr-un sat tind să obţină performanţe mai scăzute atunci cînd lucrează în grup, apărînd aşa-numitul fenomen de irosire socială, fapt care a mai putut fi constatat şi în alte grupuri de muncă. El s-a întrebat care este motivul apariţiei acestui fenomen şi s-a decis să-l verifice experimental. Pentru aceasta, a organizat în acea comunitate un joc de "trasul funiei". Folosind un aparat aşezat la mijlocul funiei care înregistra forţa cu care se trăgea de capete, a cerut participanţilor să tragă de funie cîte unul la fiecare capăt, apoi cîte doi, cîte patru, cîte opt. Astfel a putut să constate că, forţa cu care trăgeau de funie cînd erau cîte doi era de 80%, cînd erau cîte patru scădea la 60%, iar cînd erau cîte opt abia ajungea la 30%. S-a pus apoi întrebarea dacă la baza apariţiei acestui fenomen se află o tendinţă de a lăsa responsabilitatea pe seama celorlalţi în contextul lucrului în echipă, sau dacă este vorba pur şi simplu de o tendinţă intrinsecă a participanţilor de a-şi conserva energia.

Paşii unei investigaţii experimentale:

- studiul literaturii de specialitate;

- stabilirea unor ipoteze de lucru;

- desfăşurarea propriu-zisă a experimentului;

- încercarea de a obţine, pe baza rezultatelor, o explicaţie şi integrarea acestei explicaţii într-o teorie coerentă.

Urmîndu-se aceste etape, în cazul relatat mai sus s-a ajuns la respingerea ipotezei legate de conservarea energiei şi s-a ajuns la teoria difuziei responsabilităţii. Această teorie are aplicaţii în practică; atunci cînd un grup de oameni lucrează împreună, soluţia pentru menţinerea performanţelor ridicate este ca activitatea lor să fie foarte precis monitorizată şi evaluată. Iată cum o problemă din lumea reală poate fi adusă în laborator şi studiată în manieră riguroasă, obţinîndu-se astfel date mai precise decît prin simpla observare a fenomenului.

Psihologia experimentală îşi propune să descrie modul corect de conducere a unor asemenea studii experimentale pentru a verifica ipotezele, pentru a colecta datele, pentru analiza şi interpreta rezultatele. Psihologia experimentală acoperă fundamentele cercetării ştiinţifice aplicate în psihologie.

Prima condiţie a oricărui demers ştiinţific, a oricărei cercetări şi cerinţa de bază pentru oricare om de ştiinţă este curiozitatea. Pornind de la curiozitate trebuie să stabilim care sunt izvoarele cunoaşterii.

Filosoful american Ch. S. Pierce (1877) arăta că investigaţia ştiinţifică este precedată de alte trei modalităţi de fixare a cunoştinţelor:

- metoda autorităţii, adică achiziţionarea şi formarea ideilor încă din copilărie cu ajutorul părinţilor, a educatorilor. Surse de autoritate pentru cunoaştere sunt cărţile, tratatele, profesorii. Nu putem nega metoda autorităţii, pentru că individul nu are cum să refacă în decursul vieţii sale întreg traseul de mii de ani al cunoaşterii. Metoda autorităţii asigură şi un anumit confort psihologic, o anumită certitudine.

- metoda tenacităţii (perseverenţei) exprimă de fapt o anumită structură de personalitate, legată de apartenenţa individului la o anumită ideologie sau religie. Ea presupune menţinerea concepţiilor împărtăşite de individ în ciuda oricăror concepţii contrare.

- metoda apriori presupune adoptarea unor concepţii fără nici un fel de examinare critică prealabilă şi derivă din metoda autorităţii.

Pe lîngă aceste trei metode, există şi o a patra: metoda ştiinţifică. Ea conduce la fixarea concepţiilor pe baza experienţei. Din această perspectivă, se poate defini psihologia ştiinţifică drept un demers repetabil şi autocorector de înţelegere a fenomenelor psihice pe baza datelor empirice (obţinute prin experienţă). Experienţa este cea mai importantă sursă a cunoaşterii, mai importantă decît încrederea în autoritate sau în propriile concepţii.

Autocorectarea presupune eliminarea treptată a ideilor incorecte din conţinutul unei cercetări, refacerea şi replicarea experimentelor şi publicarea lor. Observaţia empirică şi autocorectarea constituie paradigmele cunoaşterii ştiinţifice, iar mecanismele ei sunt inducţia şi deducţia.