Psihologia Medicală

3.1. OBIECTUL DE STUDIU

3.1.1. Privire istorică

Ramură aplicativă a psihologiei, avînd în centrul preocupărilor sale problematica bolii, a suferinţei în complexitatea aspectelor ei bio-psiho-sociale, psihologia medicală este o ştiinţă nouă, aflată încă în curs de delimitare a domeniului, a principiilor , legităţilor şi metodologiilor proprii. Deşi unele preocupări practice care au însoţit terapeutica generală şi unele referinţe teoretice sînt atît de vechi încît le întîlnim în scrieri ale antichităţii, teorii închegate, abordări practice organizate găsim doar în ultima sută de ani. Psihologia generală se constituie ca ştiinţă de-abia în urmă cu 120 de ani iar psihologia medicală începe să se contureze, să se structureze după aceea ca disciplină cu precădere aplicativă, la intersecţia dintre medicină, pe de o parte, şi psihologia socială, pe de altă parte. Aria sa problematică continuă să fie controversată şi, de aceea, definiţiile date de către diverşi autori sunt mai mult definiţii de lucru.

Psihologia medicală se ocupă, pe de o parte, cu studiul reacţiei şi atitudinii omului aflat în situaţia de boală, iar pe de altă parte, cu studiul sistemului de relaţii interpersonale şi al climatului psihosocial care se cristalizează şi se dezvoltă în jurul bolnavului, ca personalitate integrală bio-psiho-socio-culturală.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a constatat că, în situaţia de boală, subiecţii reacţionează şi se comportă în moduri foarte diferte, iar modul în care fiecare îşi percepe boala şi reacţionează la ea, are o importanţă deosebită pentru reuşita actului medical. De aceea, psihologia medicală reclamă din partea personalului medico-sanitar cunoaşterea nu numai a bolii în sine, ci şi a stării psihice a pacientului. Cât priveşte sistemul de relaţii interpersonale care se cristalizează în jurul situaţiei de boală a subiectului, aceasta are un caracter foarte diversificat. Astfel, putem distinge mai multe tipuri de relaţii cum ar fi:

- relaţia medic-bolnav ca relaţie centrală;

- relaţia bolnav-personal medical mediu şi auxiliar (asisenta medicală,

infirmiera);

- relaţia bolnav-mediu spitalicesc (reacţia bolnavului la mediul din spital);

- relaţia bolnav-familie;

- relaţia dintre membrii familiei în jurul bolnavului.

Fiecare din aceste relaţii pot exercita o influenţă pozitivă sau negativă asupra actului medical, de aceea, se impune buna lor cunoaştere de către personalul medical. Scopul principal al însuşirii şi aplicării psihologiei medicale constă în a mobiliza dorinţa şi voinţa bolnavului pentru a lupa cu boala şi pentru a colabora activ la ameliorarea sau vindecarea ei.

Psihologia medicală cere ca, alături de tratamentul specific de bază (medicamentos sau chirurgical) să se realizeze şi un tratament de ordin psihologic, prin metode psihoterapeutice, pentru a diminua suferinţa, a înlătura teama de moarte, redând pacientului optimismul realist şi încrederea în reuşita actului medical. Baza metodologică teoretică şi practică a psihologiei medicale o constituie principiul unităţii psiho-somatice (dependenţa stării şi dinamicii psihice de starea organismului şi invers, influenţa activă a stărilor psihice asupra procesualiăţii şi stării organismului).

Autorii de început (“pionierii”) ai acestui domeniu au considerat ca probleme ale psihologiei medicale pe cele ce, de fapt, făceau obiectul de studiu al psihologiei generale (Lotze-1852) sau psihopatologiei (Witmer-1908). Pe aceeaşi poziţie,Janet(1926) consideră că în cîmpul de activitate al psihologiei medicale intră, ca probleme centrale, cele ale psihologiei şi psihopatologiei iar Heuzer(1966) cele ale psihosomaticii.

Delay şi Pichot (1964) în lucrarea “Abrege de psychologie”, pe lîngă o abordare largă a personalităţii, se opresc analitic şi explicativ asupra unor aspecte centrale ale psihologiei medicale, aşa cum ar fi relaţia medic-bolnav, starea de boală, contribuind din plin la conturarea domeniului acestei ştiinţe. Pe aceeaşi linie se înscriu şi Doyle, Kretschmer, Lagache, Wallon, etc.

Aşa cum s-a văzut, deja, deci există (şi este foarte normal să fie aşa) interferenţe şi intersecţii ale acestor domenii, amintite mai sus, cu domeniul psihologiei medicale, aceasta “nu se identifică” cu ele (Ionescu, 1973), domeniul psihologia medicală având “datoria şi meritul de a milita pentru a restitui bolnavului caracterul său unitar somato-psiho-social, în ansamblul dinamic al personalităţii sale”.