Prelegeri de Hermeneutică Filosofică

Partea întâi

ISTORIE CULTURALA SI HERMENEUTICA

I. Hermeneutica în orizontul filosofiei

Îsi da seama oricine ca filosofia comporta dintotdeauna o latura cu adevarat hermeneutica. Daca vom întelege hermeneutica în una din acceptiunile sale istorice mari, asadar fie ca arta a interpretarii, fie ca teorie a interpretarii si întelegerii, cum au dorit în special autorii moderni, eventual ca fenomenologie a prezentei si expresiei omului, adica a fiintei care se defineste prin cuvânt si întelegere (Gadamer), sesizam imediat ca ea nu are cum sa fie straina gândirii filosofice. În fond, filosofia se anunta, cu fiecare idee si viziune noua a ei, ca un efort mai aparte de întelegere a omului si a starilor de lucruri ce compun lumea sa istorica.

Aflam adesea spunându-se ca filosofia a fost si este, cel putin într-o privinta, un exercitiu reflexiv de interpretare. Chiar si cei care nu au teoretizat în mod distinct fenomenul interpretarii, precum Descartes sau Schopenhauer, dau seama totusi de o anumita strategie a comprehensiunii pe care o practica. De altfel, hermeneutica a însemnat mult timp o arta, ars interpretandi, aceasta fiind pâna la urma, în istoria cunoscuta noua, forma ei cea mai extinsa. Doar ca modernii, cu obsesia lor pentru ceea ce înseamna teorie sau stiinta, au cautat sa faca din ea o doctrina aparte, o teorie distincta a interpretarii. Nu atât faptul de a interpreta importa acum, ci teoria acestui fapt, constientizarea teoretica a modului de a interpreta, o data cu regulile si conceptele care intervin mereu în interpretare. Însa oricum am întelege-o noi acum, hermeneutica a fost si este esentiala oricarei filosofii.

Sa dau un singur exemplu în acest sens. În unul din dialogurile sale, anume Hippias Maior, Platon discuta, cum stim, despre ceea ce înseamna frumosul ca atare, acel ceva care face ca lucrurile frumoase sa fie într-adevar frumoase. La aceasta chestiune, anume ce este frumosul în sine, se raspunde initial, prin Hippias, ca el înseamna, de exemplu, o fata frumoasa. Sau, eventual o lira frumoasa, un cal frumos, o oala frumoasa, cum adauga ironic Socrate. Dupa mai multe raspunsuri pe care Socrate le dovedeste a fi nepotrivite, convorbitorii ajung la concluzia ca de fapt ei trebuie sa cerceteze cu totul altceva, anume frumosul ca atare, asa cum este el prezent cu orice lucru frumos («o fata frumoasa este frumoasa tocmai pentru ca exista ceva prin care lucrurile sunt frumoase»; 288 a) . Frumosul ca atare nu se confunda cu ceea ce poate fi deopotriva frumos si urât, astazi frumos si mâine urât (289 c). În definitiv, ei urmeaza a cauta frumosul ca model sau ca arhetip, ce survine cu orice lucru frumos din aceasta lume. «Dar acum /spune Socrate, vorbind în numele unui strain care nu poate sa accepte orice raspuns/, nu stiu daca mai poti crede ca frumosul în sine – acea forma /eidos/ care adaugata unui lucru îl împodobeste si-l face sa para frumos – este o fata, un cal sau o lira» (289, c-d). Este locul în care, dupa vreo zece secvente ale dialogului, Platon foloseste termenul eidos, spre a se referi acum la însasi ideea de frumos. Abia din acest loc începe propriu-zis dezbaterea filosofica. Numai ca termenul folosit acum, anume eidos, nu este raspunsul ca atare al lui Platon la chestiunea ridicata dintru început. Un anume cuvânt, oricare ar fi acesta, o data cu ideea pe care el o induce în mintea noastra, nu înseamna raspunsul la o problema filosofica. Dar o data cu acest termen întrebarea este bine pusa si bine regasita de catre toti ceilalti. Abia din punctul acesta ei stiu ce au de gândit sau de interpretat în continuare. Restul dialogului este, în fond, interpretarea a ceea ce eidos spune, adica o încercare de a întelege posibilitatea frumosului în sine. Atunci când noi spunem ca Platon raspunde la chestiunea initiala numind «ideea ca atare», adica folosind cuvântul eidos, noi ratam de fapt intentia dialogului sau. Ideea de frumos, asa cum o invoca Platon, nu este deloc un raspuns, ci doar o supozitie a gândirii sale si deopotriva a timpului sau. Ea este doar punctul de plecare al întelegerii pe care Platon însusi o practica. Dar pentru a ajunge acolo, e nevoie sa fie bine cercetata întrebarea de început si, totodata, e necesar ca aceasta întrebare sa fie bine formulata.