Particularități ale gândirii la deficienții mintali

Obiectivele cursului:

- prezentarea aspectelor specifice ale diferitelor operaţii ale gândirii în cazul subiecţilor cu deficienţă mintală;

- prezentarea unor strategii de rezolvare a problemelor pentru copiii cu deficienţă mintală;

- analizarea unor particularităţi ale fixării în diferite stadii de dezvoltare ale subiecţilor cu deficienţă mintală.

Cuvinte-cheie: proces, noţiuni, întelegere, raţionament, fixare.

Prin caracteristicile şi mecanismele sale, gândirea se profilează ca un proces psihic extrem de complex, care, în stare de normalitate, focalizează şi valorifică optim întreaga activitate cognitivă a individului, asigurându-i acestuia un echilibru stabil şi o adaptare eficientă la condiţiile de mediu. În cazul deficienţei mintale, gândirea este afectată şi, datorită interacţiunii cu celelalte procese şi funcţii psihice, focalizează insuficienţele întregii activităţi cognitive, determinând uneori scăderea dramatică a eficienţei intelectuale sub nivelul minim al adaptabilităţii.

La nivel operaţional, se constată o afectare a tuturor operaţiilor gândirii, de la cele mai simple la cele mai complexe. De exemplu, copiii d.m. aflaţi în clasa I întâmpină dificultăţi evidente la simpla comparare a obiectelor familiare. În loc să raporteze un obiect la altul, ei îl descriu pe fiecare în parte. În cazul în care are loc o comparare, în mod frecvent, ei se raportează de la un obiect la altul prin indici neconcordanţi. Ca urmare, se poate vorbi de existenţa unor deficienţe ale procesului de analiză.

Deficienţele sintezei se manifestă în faptul că d.m. reuşesc într-o măsură mai mică decât copiii normali să ierarhizeze şi să surprindă unitatea elementelor analizate. La copiii cu d.m. apare cu întârziere capacitatea de a trece de la desprinderea asemănărilor de natură perceptivă (culoare, mărime) la cele de natură categorială. Analiza, sinteza şi compararea unor obiecte se poate perfecţiona la această categorie de deficienţi de exemplu, prin facilitarea analizei pornindu-se de la obiecte evident deosebite, spre altele cu diferenţe minime. Este necesară de asemenea orientarea gândirii copilului spre desprinderea pe etape a elementelor necesare. Analiza şi sinteza necesară pentru stabilirea asemănărilor dintre două obiecte poate fi facilitată prin compararea lor cu un al treilea, diferit sub aspectul însuşirii ce trebuie desprinsă.

În privinţa procesului de generalizare, acesta nu este absent la copiii d.m., însă se realizează la un nivel scăzut. Elementele comune care sunt desprinse sunt strâns legate de experienţa senzorială. De exemplu, pentru o clasificare a anumitor obiecte sau imagini, subiecţii nu reuşesc să stabilească nici un principiu de clasificare şi vor aşeza materialul haotic, la întâmplare sau îl înşiruie după criterii estetice. De asemenea, grupează elementele pe baza unor asociaţii situative, rezultate din reflectarea nemijlocită a realităţii. Realizarea procesului de generalizare este condiţionată de existenţa în vocabularul copilului a unor termeni în care să se poată fixa rezultatele activităţii de gândire.

Noţiunile generale nu au la copilul cu d.m. o valoare integratoare suficientă, fiind folosite deseori pe acelaşi plan cu noţiunile specifice. S-a putut constata faptul că noţiunile generale sunt folosite în operarea cu cazuri particulare neîntâlnite anterior doar la d.m. aflaţi în ultimele clase, până atunci acestea fiind utilizate numai pentru denumirea sau clasificarea unor obiecte cunoscute. Actualizarea noţiunilor formate se realizează cu dificultate crescută.

Noţiunea de număr se dezvoltă în etape la d.m., în stadiul premergător copiii fiind capabili să enumere denumirile primelor unităţi, fără a le raporta la un conţinut obiectual. Discrepanţa pronunţată care există la deficienţii mintali între capacitatea de înţelegere apare în mod evident în cazul însuşirii numeraţiei. La aceşti subiecţi procedeele de fixare şi de verificare a numeraţiei nu sunt suficiente. O asimilare a noţiunii de număr are loc atunci când copilul este capabil să desprindă relaţiile existente în seria numerică, cu alte cuvinte atunci când fiecare număr este un element suficient de articulat al seriei. De exemplu, copiii cu d.m. care dau impresia că şi-au însuşit în mod satisfăcător numeraţia întâmpină dificultăţi atunci când li se cere să numere începând nu de la 1, ci de la un număr dat.

Un alt aspect important al formării conceptului de număr este însuşirea prealabilă a unor termeni cantitativi nedeterminaţi de tipul mai mult, mai puţin, la fel de mult. Noţiunile care reflectă însuşiri spaţiale cum ar fi: lung, gros, înalt nu sunt suficient de diferenţiate, copiii cu d.m. confundându-le cu noţiunea de mărime. De asemenea, ei au o mare dificultate de a izola una din aceste însuşiri. În mod asemănător, aceşti copii prezintă dificultăţi de înţelegere a noţiunilor care reflectă relaţii spaţiale: sus-jos şi mai ales dreapta-stânga. Însuşirea acestor noţiuni se poate realiza cu ajutorul introducerii unor puncte de referinţă.

Înţelegerea, a cărei esenţă constă în integrarea cunoştinţelor noi în sistemul anterior elaborat, apare greu la copiii deficienţi mintali, din cauza modelului defectuos în care se realizează această integrare. Copiii care prezintă astfel de probleme sunt uneori incapabili să înţeleagă un text ştiinţific sau literar, enunţul unei probleme, deşi dispun de informaţia necesară, deoarece această informaţie nu se actualizează în momentul potrivit sau nu se realizează pe baza contextului dat.

La elevii cu deficienţă mintală raportul dintre înţelegerea şi reţinerea enunţului problemei, pe de o parte, şi rezolvarea ei corectă, pe de altă parte, este mai complex. Deşi în linii generale relaţia de mai sus se păstrează, apar numeroase abateri. Astfel, se întâlnesc cazuri în care elevii reproduc corect datele, dar aleg greşit operaţia sau datele problemei nu sunt reproduse corect şi totuşi problema se rezolvă. Se presupune în acest ultim caz, că aceşti copii reuşesc reprezentarea conţinutului obiectual al problemei, fără a-i putea da însă formularea adecvată.

Dificultăţile în înţelegere a unei probleme pot apare şi din cauza profesorului care nu realizează o reprezentare suficient de clară a obiectelor şi a acţiunilor despre care se vorbeşte în enunţ. De asemenea, simpla utilizare a materialelor didactice nu este suficientă pentru elevii din primele clase deoarece experienţa lor de viaţă este mult prea precară. Înţelegerea autentică a unei probleme presupune reprezentarea conţinutului său în mod clar, încât elevul să aibă posibilitatea de a executa cu obiecte reale ceea ce se cere în problemă.

Înţelegerea textelor literare este în general mai dificilă deoarece acestea conţin un număr mare de elemente subînţelese. Copiii d.m. desprind adesea numai anumite fragmente dintr-o povestire, le completează şi le denaturează cu elemente din propria lor experienţă. Aceste probleme pot fi rezolvate într-o oarecare măsură dacă profesorul înlocuieşte simpla reproducere a unui text cu întrebări de tipul: “Despre ce aţi citit?”, “Care dintre imagini este mai potrivită pentru povestea citită?”