Omul Modern - Psihologia Religiei

Omul religios al societăţilor arhaice şi tradiţionale

Nevoia de sacru a omului religios

Pentru Mircea Eliade omul religios (homo religiosus) este omul culturilor arhaice şi tradiţionale. Principala caracteristică a lui homo religiosus este permanenta sa încercare de a se situa în sacru, permanenta căutare a sacrului în spaţiu şi timp. Omul religios are nevoie să trăiască într-o lume sacră, pentru că doar acesta este cu adevărat reală şi îi permite comunicarea cu zeii/ divinitatea. Doar spaţiul şi timpul sacre sunt cu adevărat „reale”, „perene” şi „eficiente”, după cum am văzut în capitolul anterior în încercarea de a defini sacrul. Setea de sacru a omului religios, manifestată în permanenta căutare a spaţiilor, obiectelor şi timpului sacre, evidenţiază dorinţa şi încercarea sa permanentă de a trăi în preajma zeilor, a divinităţii, de a recupera comuniunea cu divinitatea de la începuturile creaţiei: „Acesată nostalgie religioasă oglindeşte de fapt dorinţa de a trăi într-un Cosmos pur şi sfânt, aşa cum era el la începutul începuturilor, când ieşea din mâinile Creatorului.”

Experienţele religioase ale omului sunt modelate cultural, şi prin urmare, experienţele şi manifestările religioase pot să difere de la o cultură la alta, de la o perioadă istorică la alta, dar elementul comun rămâne nevoia omului religios de a trăi într-un „Cosmos sacralizat” .

Din perspectiva lui Mircea Eliade, omul religios este un om total, un om împlinit, pentru că participă la sacru. Chiar şi în cazul celor mai vechi (arhaice) popoare se constată o dimensiune spirituală a omului, care se continuă de-a lungul istoriei religiei până în zilele noastre. Sacrul şi sensul sacrului constituie elementul central al condiţiei umane .

Pentru omul religios, atât spaţiul, cât şi timpul sunt discontinue; nici spaţiul şi nici timpul nu sunt omogene. Putem vorbi despre un spaţiu sacru şi despre un spaţiu profan, la fel cum putem vorbi de un timp sacru şi de un timp profan. Chiar dacă trăieşte într-o lume eterogenă, omul religios caută în permanenţă spaţiul şi timpul sacre pentru a se situa cât mai aproape de divinitate şi de timpurile mitice.

Deschiderea omului religios spre sacru îi permite să se cunoască şi totodată să cunoască şi să înţeleagă lumea, iar această dublă cunoaştere face din el un om total . Omul religios, homo religiosus, se revelează a fi, în urma analizei hermeneutice din istoria religiilor, omul care are o experienţă, o imaginaţie şi o concepţie de structură religioasă. Prin homo religiosus se revelează dimensiunea spirituală, cea mai pofundă şi cea mai creatoare a omului .

Pentru omul religios, omul total, pe care îl regăsim pe toate meridianele globului, sacrul este elementul care stă la baza existenţei sale . Acesta caută sacrul atât în spaţiul şi timpul în care trăieşte, cât prin gesturile şi activităţile sale. În cazul omului religios arhaic şi tradiţional, toate activităţile sale repetă gesturile unei divinităţi sau ale unui erou civilizator de la începuturile creaţiei, ceea ce face ca acestea să aibă un sens, o semnificaţie . Pentru Mircea Eliade, sacrul este un element al structurii conştiinţei omului religios .

Căutarea spaţiului sacru

După cum am menţionat anterior, „Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi; unele porţiuni de spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte.” . Spaţiul sacru este caracterizat prin faptul că aici a avut loc o hierofanie, care a dezvăluit un punct fix, un Centru, faţă de care putem să ne orientăm. De asemenea, cum spune Mircea Eliade, „Manifestarea sacrului întemeiază ontologic lumea” – lumea există în măsura în care este creată de zei, deci sfântă, adică o lume în care sacrul s-a arătat, s-a manifestat.