Fundamentele Psihologiei

CURS 1:

SENZAŢIA

Specificul şi mecanismele senzaţiilor

Senzaţia este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare şi utilizare a informaţiei despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor lumii externe şi despre stările mediului intern. Ea este sursa primară a cunoştinţelor.

Senzaţiile sunt modalităţi de reflectare în creierul omului a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii reale, care acţionează nemijlocit asupra receptorilor.

În disputa lor cu raţionaliştii, senzualiştii afirmau: „Nihil est in intelectum quo prior non fuerit in sensum” (Nu există nimic în intelect, care mai înainte să nu fi existat în simţuri) – J. Locke.

De-a lungul timpului au existat o serie de controverse referitoare la natura şi conţinutul senzaţiei, deoarece prin ele psihicul stabileşte legătura cu lumea exterioară. O interesantă dispută a fost iscată de fiziologul Johannes Müller care a elaborat, în 1840, „teoria energiei specifice a organelor de simţ”. El a efectuat următorul experiment:

- aplicând doi stimuli de naturi diferite (un curent electric şi un excitant mecanic) unui singur organ de simţ (vizual sau auditiv) el a obţinut o singură senzaţie (senzaţia de iluminare în cazul văzului şi senzaţia de ţiuit în cazul auzului);

- aplicând un singur stimul (curentul electric) mai multor organe de simţ (vizual, auditiv, gustativ) a obţinut trei senzaţii diferite (luminoasă, acustică, gustativă).

În urma acestui experiment, Müller a tras următoarea concluzie: „Senzaţia informează conştiinţa despre calităţile energiei specifice proprii fiecărui organ de simţ, stimulul având doar rolul de activare-declanşare”. Cu alte cuvinte, senzaţia organului de simţ nu se manifestă ca o transmitere spre conştiinţă a calităţii şi stării obiectelor externe, ci ca o aducere la cunoştinţă a calităţii şi stării nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calităţi sunt esenţa energiei organelor de simţ.

O altă teorie care s-a impus a fost teoria „hieroglifelor”, formulată de Helmholtz, care leagă senzaţia de activitatea formaţiunilor nervoase superioare şi o consideră ca fiind un simbol convenţional pentru desemnarea acţiunii unui stimul. Hieroglifa este un semn care desemnează un anumit obiect, dar între hieroglifă şi obiect nu există nici o asemănare. La fel, între senzaţie şi stimul nu se poate stabili o relaţie de similitudine.

Psihologia modernă, sub influenţa teoriilor comunicării şi a informaţiei, consideră că funcţionarea normală a senzaţiiilor presupune parcurgerea următoarelor procese:

- procesul de codare primară care are loc în receptorul analizatorului şi presupune transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic, chimic) în influx nervos;

- procesul de recodare care se realizează în veriga intermediară de transmisie a analizatorului având drept scop reorganizarea elementelor esenţiale;

- procesul de decodare realizat la nivel cortical specific fiecărui organ de simţ şi finalizat într-un cod-imagine ce se află în relaţie izomorfă cu însuşirile obiectului recepţionat.

Concluzionând cele menţionate mai sus putem desprinde o definiţie generală a senzaţiei, şi anume: „Senzaţia este reflectarea activ-selectivă şi ideal-subiectivă a însuşirilor particulare şi singulare ale stimulilor modali specifici în forma unui cod-imagine”.

Proprietăţile senzaţiilor

Analiza senzaţiei trebuie să ia în consideraţie interacţiunea factorilor externi şi a celor ce ţin de organizarea şi „funcţionarea” subiectului.

Proprietăţile ce derivă din factorii externi sunt:

- modalitatea stimulilor – se diferenţiază tipurile de senzaţii: vizuale, auditive, gustative, tactile, olfactive, proprioceptiv-kinestezice;

- intensitatea stimulilor – indiferent de modalitate, pentru a produce excitaţia aparatului receptor, orice stimul trebuie să posede un minimum necesar de intensitate (cantitate de energie);

- durata – timpul de acţiune efectivă a stimulului modal asupra receptorului corespunzător;

- rata stimulării – numărul sau frecvenţa apariţiei stimulului modal specific în interiorul unui interval dat de timp;

- proprietăţile particulare intramodale – de exemplu: lungimea de undă, pentru stimuli luminoşi; frecvenţa şi forma pentru stimuli acustici; structura moleculară pentru stimuli chimici (gustativi şi olfactivi).

Stimulii pot fi influenţaţi de o serie de variabile externe, cum ar fi iluminatul, nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. care acţionează ca elemente favorizante sau perturbatoare asupra desfăşurării procesului de recepţie senzorială.

Factorii subiectivi care-şi pun amprenta pe modul de realizare a senzaţiei sunt:

- nivelul sensibilităţii analizatorului şi starea lui funcţională actuală;

- stările afectiv-motivaţionale actuale;

- experienţa receptivă anterioară;

- scopul sau obiectivul activităţii.