Teoria și Metodologia Curriculumului

Curriculum. Caracteristici, distincţii, evoluţii

Curriculum-ul reprezintă un concept-cheie nu numai în ştiinţele educaţiei, dar şi în cadrul practicilor educaţionale contemporane.

Termenul de curriculum (provine din limba latină, şi desemna fugă, alergare, cursă, întrecere, car de luptă) este consemnat pentru prima data in documentele universitatilor din Leiden-Olanda (1582) şi Glasgow-Scoţia (1633).

În sens larg, procesual, se desemnează prin curriculum ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar.

În sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente şcolare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului.

Există peste o sută de acceptiuni ale termenului, acestea fiind extrem de diferite în funcţie de şcolile şi curentele care le-au generat.

Conceptul - relativ ingust la inceputurile utilizării sale - a ajuns, mai recent, să cuprindă aproape tot ce are legatură cu situaţiile de învăţare sau cu procesul devenirii umane prin intermediul invăţării.

Aproape toate definitiile oferite conceptului de curriculum cuprind - ca un numitor comun - referinţa, explicita sau implicită la un "plan vizând învăţarea" (Bruggen, J.C. Van, 1993, p.3).

In ciuda diferentelor prezente la nivelul definiţiilor, prin curriculum se desemnează, cel mai adesea - si cu trimitere expresa la "invatamantul formal":

Atât aria extinsă a ofertelor de învăţare şi a manierelor de organizare a acestora de catre instiţutiile scolare,

Cât şi corpusul extrem de complex al documentelor prin intermediul cărora sunt proiectate, organizate, implementate, evaluate şi revizuite, intr-o maniera, de preferinta, flexibila si deschisa, aceste "oferte", "contexte" ori "activitati " de invăţare. (C. Creţu)

Astfel, curriculum-ul a ajuns să fie conceput , la ora actuală, ca un "(par)curs pentru/de viaţă al educabililor" în cadrul instituţiilor şcolare. (Walterova, E., 1991, p.2).

O asemenea acceptie, prin excelenţă holistică a curriculum-ului, are meritul de a integra toate intrebarile pe care ni le putem pune în legatură cu actul invăţării :

- de ce (sens, valori, functii),

- cine (caracteristicile subiectului invăţării),

- ce (continutul),

- cand (factorul timp),

- cum (strategiile invatarii),

- in ce condiţii ("situaţia de invăţare", materialele utilizate) si

- cu ce efect (rezultatele asteptate) invaţă (Walterova, E., 1991, p.2-3). (C. Creţu)

obiective metodologie

conţinuturi evaluare

feedback

Astăzi, notiunea de curriculum priveşte nu atât ansamblul experienţelor de învatare care "i se administreaza" elevului, ci, mai degrabă, experienţa interiorizată şi, deci, "tradusă" de către acesta în propriile sale coduri cognitive şi acţionale; este sistemul "experientei achizitionate", prin care tanarul va deveni - progresiv - independent, creator si flexibil, "adaptandu-se (permanent - n.n.) la cerintele vietii active " (Rhoades, G.,1989,p.13).

O modalitate eficientă de a depăşi contradicţiile şi multitudinea de sensuri oferite conceptului este de a privi spre fundamentele istorice ale acestuia (cf. S. Cristea, 2004, p.156).

Aceste fundamente evidenţiază etapele parcurse de semnificaţiile atribuite conceptului de curriculum şi atrag atenţia asupra analizei semnificaţiilor curriculumului în anumite condiţii socio-istorice cu puterea de a justifica utilizarea acestuia într-un anumit sens.

Pe de altă parte, atribuirea unui anumit sens într-un context istoric, nu justifică preluarea înţelesurilor curriculumului şi utilizarea lor în alt context.

Fundamentele istorice ale curriculumului

În literatura de specialitate (S. Cristea, 2000), sunt identificate trei etape care evidenţiază interpretările oferite conceptului de curriculum şi modurile diferite de concepere şi realizare a practicii educative:

- Etapa tradiţională: curriculum cu sens de curs oficial organizat într-un cadru instituţionalizat, specializat în educaţie, adaptat schimbărilor prezente la nivelul societăţii care se finalizează cu obţinerea unui grad sau al unui nivel de instruire, fiind concretizat în documente precum: planuri de învăţământ, programe de studiu, manuale, ghiduri, auxiliare. (secolele 16-19). Reduce curriculumul la nivelul conţinutului.