PMPE

Capitolul 1

ELEMENTE INTRODUCTIVE

1. Etimologia

Etimologic, managementul echivalează cu a ţine în mână şi a stăpâni, a conduce cu mână forte, ceea ce implică ideea controlului acţiunii şi orientarea sau direcţionarea el. Cuvântul management împrumutat din limba engleză sub forma verbului to manage înseamnă a administra, a conduce. S-s derivat apoi în limba engleză manager şi management ceea ce înseamnă conducător şi conducere, în limba engleză verbul to manage, cu substantivul derivat management a avut iniţial sensul de a mânui, de a struni caii. Cu timpul, verbul to manage a trecut din sfera sportivă a strunirii cailor în domeniul artei operative şi al ştiinţei militare, în ultimele decenii acest termen a fost foarte des utilizat în activităţile economice, iar astăzi este folosit în toate domeniile - educaţie, sănătate, sport etc. - cu semnificaţia de conducere eficientă, raţională, modernă.

2. Scurt istoric

Majoritatea teoreticienilor în management găsesc începuturile manage¬mentului la Frederick Taylor şi la Henry Fayol, alţii consideră că au existat şi înaintea acestora specialişti şi practicieni care au pus în evidentă elemente manageriale (Robert Owen, Charles Babbage, Henry Metcalfe, Henry Robinson Towne). Sunt cercetători în domeniu care împing istoria preceptelor manageriale până în Antichitate.

Frederick Winslow Taylor (1855-1915), inginer american, promotor al curentelor de raţionalizare a muncii în scopul intensificării ei, propune o plată pentru piesele normate şt o altă plată pentru piesele date peste normă. Sistemul taylorist de salarizare capătă o largă răspândire, în 1911, F,W. Taylor a publicat Principiile managementului ştiinţific, lucrare în care precizează cele patru principii ale managementului ştiinţific. Concepţiile sale în privinţa managementului întreprinderilor au dat naştere la ceea ce se numeşte astăzi Sistemul Taylor. Acest sistem analizează managementul activităţilor muncitorilor, bazat pe studiul mişcărilor, metodelor de contabili¬tate, salarizare, organizare ştiinţifică şi managementul întreprinderilor.

Problemele sociale ale muncii sunt ignorate. Atenţia este concentrată exclusiv pe ridicarea productivităţii muncii. Taylor vede în management arta de a şti precis ce trebuie făcut cât mai bine şi cât mai ieftin. La baza mana¬gementului şi a organizării muncii el ia în considerare următoarele elemen¬te: imagine clară despre fiecare element, crearea unui fundament ştiinţific care să înlocuiască metodele vechi de muncă, studierea ştiinţifică a fiecărui element, alegerea celor mai potriviţi muncitori pentru fiecare operaţie, antre¬narea şi instruirea lor ulterioară, întărirea şi dezvoltarea colaborării reciproce dintre administraţie şi muncitori, separarea muncii de concepţie de cea de execuţie, eliberarea muncitorilor, în special de muncile de pregătire a producţiei şi de calcul, încredinţarea acestor funcţii unor specialişti.

Henry Fayol (1841-1925), inginer şi geolog francez, a condus nume¬roase întreprinderi miniere, afirmându-se ca principalul promotor al mişcării europene de management al întreprinderilor. Principala sa lucrare a fost Administration industrielle et generale. Prevoyance, organisation, commandement, coordination, controle. Paris, 1916. Spre deosebire de alţi teoreticieni, Fayol a privii managementul şi din prisma organismului social Alte contribuţii: a determinat funcţiile managementului (previziune, organi¬zare, comandă, coordonare, control), a pus bazele principiilor generale de administrare a întreprinderilor (autoritate şi responsabilitate, specializare şi diviziune, unitate de comandă, ierarhie, coordonare, extinderea controlului în management) etc.

3. Şcolile de management au fost clasificate după diferite criterii de diverşi specialişti. Astfel după unii există şcoala procesului de management, şcoala empirică, şcoaia comportamentului uman, şcoala sistemului social, şcoala teoriei deciziilor, şcoala matematică, şcoala dinamicilor, după alţii şcoala clasică, şcoala neoclasică, şcoala organizării moderne. Alte clasificări amintesc şcoala behavioristă, şcoala ştiinţifică, şcoala cantitativă, şcoala decizionaiă, şcoala procesuală.

Şcoala clasică este o abordare anglo-saxonă, pragmatică, axată pe metode inductive a ştiinţei managementului. Reprezentanţi sunt Taylor, Fayol, Sheldon, Emerson etc., cunoscuţi sub denumirea de" universalisti pentru că susţin că principiile managementului enunţate de ei sunt universal valabile. O caracteristică a acestei şcoli este modul de tratare a relaţiilor manageriale, la nivelul întreprinderii şi la nivelul funcţiei de producţie. Caracteristic de asemenea pentru şcoala clasică de management este accentul pus pe aspectele mecanice ale muncii, pe sporirea productivităţii muncii. Această şcoală pune accent pe:

- diviziunea muncii, accentuarea specializării individuale, creşterea productivităţii,

- autoritatea managerului şi responsabilitatea individuală a angajaţilor,

- disciplină şi ordine,

- unitate a comenzii, fiecare angajat având un singur şef,

- unitate a direcţiei, toţi angajaţii având aceleaşi obiective,

- interesul individual este subordonat celui general,

- sistemul de salarizare are rolul de a accentua motivaţia individuală pentru performanţă,

- uzitează sistemele centralizare / descentralizare în funcţie de afaceri şi de personal,

- promovează echitatea, stabilitatea personalului, iniţiativa,

- managerii au puţini subordonaţi pentru a putea asigura controlul.

Dezavantaje ale acestei şcoli pot fi: importanţa redusă acordată factorului uman, orientarea rigidă spre maximizarea productivităţii muncii individuale, abordarea întreprinderii ca un sistem închis, cu accent pe structura sa formală.

Şcoala conducerii funcţionale conturează un sistem de cunoştinţe, principii, teorii aplicabile în realizarea funcţiilor manageriale ca dimensiuni esenţiale, dar minimalizează factorul uman.

Managementul ştiinţific (Frederick Taylor) este şcoala managerială ce susţine utilizarea unei cercetări ce va determina gradul optim de specializare şi de standardizare a sarcinilor de muncă în vederea creşterii eficienţei. Caracteristicile acestei şcoli sunt:

- folosirea metodelor ştiinţifice care să determine cel mai eficient mod de realizare a sarcinilor,

- selectarea persoanelor corespunzătoare posturilor,

- controlul riguros al eficienţei,

- perceperea angajaţilor ca unelte,

- convingerea că managerul gândeşte pentru toţi,

- accent pe aspectul cantitativ.

Şcoala resurselor umane (E. Mayo) critică managementul clasic susţinând stilurile manageriale participative şi orientate spre nevoile sala¬riaţilor, deciziile sunt abordate proactiv. Caracteristicile acestei şcoli sunt:

- utilizarea forţei de muncă la întreaga sa capacitate,

- sprijinirea concomitent a indivizilor şi a organizaţiei,

- integrarea politicii resurselor umane cu planurile de afaceri,

- transformarea structurilor organizaţiei în funcţie de capacităţile nou dobândite de către personal.

Şcoala calitativă (R. Stogdili) consideră că eficienţa organizaţională este dată de calităţile personale ale managerilor. Caracteristicile acestei şcoli sunt date de:

- calităţile managerilor apreciate diferă (5% din calităţi sunt comune majorităţii listelor întocmite de diferiţi autori),

- nici o trăsătură personală nu este esenţială pentru conducere, indiferent de situaţie,

- calităţile personale, atunci când există şi sunt adecvate situaţiei concrete, pot creşte eficacitatea activităţii manageriale.

Şcoala psihologică, behavioristă, a relaţiilor umane, comportamentalistă, psihosociologică (E. Mayo, M. Weber, Kurt Lewin) apare ca răspuns la ideile promovate de şcoala clasică care a neglijat factorul uman. Acest tip de şcoală acordă o importanţă deosebită individului, grupurilor de lucru, comportamentului social ai acestora. Reprezentanţii acestei şcoli susţin că factorul uman influenţează şi modifică toate punctele de sprijin în organizare. Importante sunt relaţiile interpersonale, colaborarea în grup, relaţiile de comunicare, descentralizarea, delegarea, climatul organizaţional ca factor motivaţional. Douglas McGregor (The Human Side of Enterprise, 1960), pentru a-şi fundamenta concepţia, a împărţit teoriile despre om în raport cu munca în două categorii, simbolizate convenţional prin literele X şi Y.

Teoria X pleacă de la concepţia tradiţională, considerată depăşită, şi susţine că:

- munca este o activitate care îi displace omului şi pe care o evită, dacă este posibil;

- pentru a depune efortul necesar realizării obiectivelor unei întreprinderi omul trebuie constrâns, supravegheat, dirijat;