Modulul pedagogic - an de studiu II

Curs 1: PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Teoria procesului de învăţământ operează cu sistemul componentelor didacticii:

- curriculum naţional/ la decizia şcolii;

- obiective,

- conţinuturi

- factori şi strategii/ metode de realizare a procesului de predare- învăţare

- evaluare

- comuniare didactică

- managementul clasei.

Procesul de învăţământ se materializează în educaţia formală trecând prin toate etapele/ formele de învăţământ: preşcolar, şcolar, universitar, postuniversitar.

Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ, a cărui definiţie generică poate fi: activitatea instructiv-educativă complexă, desfăşurată în mod organizat şi sistemic de elevi şi profesori în şcoală, prin care elevii dobândesc un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, capacităţi, competenţe, achiziţii intelectuale şi motrice, prin care îşi formează concepţia despre lume, convingerile morale, trăsăturile de caracter, precum şi aptitudinile de cunoaştere, cercetare şi creaţie.

Se poate defini ca activitate complexă, intenţionată, programată, organizată şi conştientă de predare- învăţare- evaluare/ procesul de cunoaştere realizat prin multitudinea interacţiunilor dintre predare- învăţare.

I. Funcţiile procesului de învăţământ:

Sub aspect FUNCTIONAL , trebuie să cunoaştem obiectivele sistemului, finalităţile pedagogice macrostructurale (ideal educaţional, scopuri pedagogice) şi finalităţile pedagogice microstructurale (obiectivele educaţionale).Obiectivele pedagogice exprimă finalităţile la care trebuie să se ajungă în procesul de predare-învăţare în funcţie de anumite priorităţi. Acestea stabilesc: nivelul de informaţii pe care îl deţine copilul în urma studierii unei materii ; tipul de deprinderi, capacităţi intelectuale, convingeri, sentimente şi atitudini pe care trebuie să şi le formeze în urma studierii unei discipline (ex: cultura civică îi ajută pe copii să cunoască drepturile şi obligaţiile copilului, să îşi formeze un comportament social adecvat normelor, să îşi dezvolte spiritul altruist faţă de semeni, etc).

Precizarea corectă şi completă a obiectivelor pedagogice influenţează: stabilirea conţinutului, alegerea strategiilor, a formelor de organizare si evaluarea performanţelor.

a. Funcţia informativă – transmiterea şi receptarea informaţiilor (de) către elev. Într-un flux mare de informaţii primite, creierul selectează doar esenţialul păstrând informaţia pentru o perioadă de timp, după care intervine uitarea (funcţie deosebit de importantă a memoriei). Pentru o păstrare cât mai indelungată a informaţiei, materialul învăţat trebuie repetat de cât mai puţine ori la intervalle mari de timp ( ex : între 5 min. Şi 24 de ore), decât fără pauză sau cu intervale mici ( legea lui JOST)

b. Funcţia formativă vizează formarea, modelarea, învăţarea unor deprinderi, atitudini, acţiuni utile comportamentului socio- profesional. Exemplu: copilul învaţă: cum să se comporte în grupul de copii; cum să respecte regulile clasei/ grupei; cum să se adreseze profesorului; cum să înveţe; îşi formeze abilităţi de lucru în domeniul ales (ex: tehnician dentar, coafeză, croitor, bucătar, etc).

c. Funcţia de autoinstruire (învăţare prin descoperire): demersul de cercetare personală a elevului, prin care acesta străbate toate etapele investigaţiei: îşi strânge materialul, îl citeşte, îl analizează, îl înţelege, îl sintetizează, aplică strategia personală de învăţare şi îl exploatează.

II. Structura procesului de învăţământ:

1. organizare curriculară- cicluri, trepte şi niveluri curriculare (nivele şcolare conform segmentului de vârstă : preşcolar, şcolar, liceal, universitar, postuniversitar)

2. activitate didactică- conexiunea şi comunicarea dintre profesor- elev

3. din perspectiva acţiunilor angajate: predare- învăţare- evaluare

4. din perspectiva componentelor de bază implicate: mai ales în proiectare- curriculum(cu accent pe obiective şi conţinuturi), metodologia, mijloacele, evaluarea şi formele de organizare.

5. resursele pedagogice antrenate: umane – profesor- elev, (didactic, nedidactic, auxiliar), comunitatea locală, investitori.

materiale: mijloace didactice, dotare materială.

Învăţarea sistematică/ şcolară este dependentă de cele trei procese simultane: predare- învăţare- evaluare determinate de corespondenţa pedagogică dintre obiective- conţinuturi- metode- evaluare.

a. Predarea: este procesul de transmitere pedagogică/organizată a informaţiilor astfel încât să determine asimilarea unor noi achiziţii. Predarea se face folosind comunicarea didactică, fiind dependentă: de obiectivele stabilite, scopul urmărit, limbajul specific materiei predate, nivelul de vârstă , convergenţa dintre comunicarea verbală- noverbală- paraverbală pentru a asigura un grad cât mai crescut al persuasiunii (convingerii). În procesul de predare, profesorul foloseşte explicaţia, definirea, descrierea. În cadrul clasei, orice explicaţie începe prin a fi ştiinţifică şi sfârşeşte prin a deveni o explicaţie didactică, fiind întotdeauna o explicaţie pentru altul (D. Sălăvăstru, 1999, p. 57).

b. Învăţarea este procesul de asimilare, interiorizare a informaţiilor teoretice sau practice noi şi de modelare a tendinţelor propriului comportament în funcţie de cerinţele contextuale. Astfel, distingem două tipuri generale: învăţarea umană/ filogenetică şi învăţarea şcolară/ didactică.

Învăţarea didactică este dirijată de cantitatea şi tipul de informaţii primite, de obiectivele comunicate, particularităţile personale ale elevului (caracteristicile proceselor psihice antrenate în acest proces), capacitatea profesorului de a se face înţeles, feedback-ul primit permanent , afinitatea elevului pentru materia predată. Invatarea vicariantă (experienta celorlalti).

Începând cu sec. al XIX- lea, când procesele psihice umane au trezit interesul oamenilor de ştiinţă prin comportamentele declanşate, au fost formulate nenumărate teorii ale învăţării umane. Dintre ele, amintim : Teoriile asociaţioniste: I. P. Pavlov, fiziolog rus preocupat de problematica digestiei, a descoperit în urma experimentelor pe câini, importanţa asocierii unui stimul necondinţionat (întâmplător) la început, devenit apoi condiţionat prin repetare, cu anumite reflexe fiziologice. Cu alte cuvinte, “legături formate între un centru senzorial şi un centru motor, astfel încât un câine poate ajunge să saliveze la apariţia unei lumini”. În acelaşi timp, în S.U.A., E. Thorndike a stabilit principiul învăţării prin eroare, adică: învăţarea implică o succesiune de încercări şi erori. Tentativele încununate de succes sunt reţinute şi repetate, cele urmate de eşec sunt inhibate. Astfel a luat naştere “ legea efectului”, cum a intitulat-o Thorndike. Urmărind procesul de asociere dintre reacţie şi efect, Thorndike a concluzionat că învăţarea înseamnă de fapt o formare de conexiuni în creier. J. Watson, teoreticianul behaviorismului, a considerat comportamentul ca o urmare a stimulilor primiţi. Astfel, vorbeşte despre relaţia Stimul- Răspuns, ignorând aspectul intern al vieţii psihice (spre exemplu: un gol la un meci de fotbal este interpretat diferit de oameni: bucurie, furie, ignoranţă).