Cursuri Interculturalitate

1. ISTORIE ŞI INTERCULTURALITATE

1.1. Antichitate şi interculturalitate

1.2. Creştinismul şi impactul său intercultural

1.3. Etnicitatea în spaţiul românesc

1.4. Vocaţia interculturalităţii la români

1.5. Aspecte contemporane ale convieţuirii în spaţiul românesc

Moto: “ A trăi şi a lăsa şi pe alţii să trăiască…”

1.1. Antichitate şi interculturalitate

Tema îşi propune să prezinte diferite etape şi aspecte ale interculturalităţii în decursul “timpului istoric “ începând cu antichitatea şi ajungând până în contemporanitate.

Realizată obligatoriu, ordonat , necesar sau benevol, interculturalitatea şi-a găsit expresia în geneza civilizaţiilor, contactele între civilizaţii, existenţa statelor universale, în religiile universale, între care şi creştinismul , naşterea şi evoluţia unor popoare, între care şi poporul român sau convieţuirea acestora cu alte etnii. Nu există în lume popor sau limbă pură.

În monumentala sa operă “ Studiu asupra istoriei” Arnold J.Toynbee ajunge la concluzia că au existat în lume douăzeci şi una de civilizaţii, din care şapte sunt încă în viaţă. Paisprezece s-au stins şi din acestea cel puţin trei ( cea egipteană, cea sumeraniană şi cea minoică ) se cufundă până “ în zorii istoriei”. Pe lângă societăţile civilizate autorul identifică şi peste 650 de societăţi primitive, studierea cărora i-a permis să formuleze anumite legi. Din cele douăzeci şi unu de civilizaţii, câteva sunt atât de strâns legate între ele, adică cu atâtea aspecte de interculturalitate încât sunt greu de stabilit preemţiunile. Mai mult, societăţile socotite primitive sunt tot atât de vechi pe cât de vechi este neamul omenesc, iar un element permanent şi fundamental de diferenţiere între societăţile primitive şi civilizaţii nu a putut fi stabilit.1

Pornind de la mutaţia societăţilor primitive în civilizaţii s-a constatat că această evoluţie consistă în tranzacţia de la o condiţie statică, la o activitate dinamică, efectuată într-un cadru organizat.

Statele universale - spaţii de interculturalitate

Statele universale, religiile universale, epocile istorice, sunt factori care unesc între ele civilizaţii care pot fi atât contemporane, cât şi necontemporane în timp şi spaţiu. Statele universale se constituie după epoca de destrămare a civilizaţiilor cărora le asigură unitatea politică, niciodată înaintea acestei epoci. Asemenea state sunt întotdeauna produse ale minorităţii creatoare care constituie condiţia indispensabilă pentru instituirea şi menţinerea lor. Ele constituie de asemenea expresia unei restaurări importante într-un proces de dezintegrare care se manifestă prin pulsaţii succesive pe ritmul anarhie - restaurare. Odată constituite ca state universale, toate au crezut în “ mirajul nemuririi”, între ele numărându-se şi Imperiul Roman.

Istoria Imperiului Roman, care a însemnat statul universal al civilizaţiei elene, a fost considerat de către generaţia care a instituit paxromana, înzestrat cu harul nemuririi. Tit Liviu scria, cu nestrămutată credinţă, despre “cetatea întemeiată pentru vecie”. Unele din aceste imperii au supravieţuit într-adevăr prin statele succesorale, prin instituţii, prin limbile moderne care au avut la bază limba lor clasică, prin religii, prin popoarele sau comunităţile etnice păstrate. Francul Clovis, de pildă, care a fost cel mai mare norocos dintre toţi întemeietorii de state succesorale barbare în urma destrămării Imperiului Roman, a căpătat îndată după convertirea sa la catolicism, titlul de proconsul şi însemnele consulare de la împăratul Anastasie care domnea în Constantinopol. Şi succesul lui Clovis se poate măsura prin aceea că nu mai puţin de optsprezece regi care au domnit în Franţa , ţara cucerită de el, au purtat în scurgerea vremii, numele regesc Louis ( Ludovic ), adică o variantă a numelui lui Clovis.2

Imperiul Roman, la fel ca alte state universale au creat şi implantat instituţii care au adus la interculturalitate.

Comunicaţiile sunt în fruntea listei pentru că ele reprezintă instituţia cheie de care depinde existenţa însăşi a unui stat universal. Ele reprezintă instrumente de control politic asupra lor. Aceste linii imperiale vitale sunt multe făcute de oameni, cum sunt şoselele amenajate, dar includ şi căi de comunicaţie “ naturale “, adică fluvii, mări, stepe, toate acestea neputând fi căi eficiente de comunicare dacă nu sunt controlate de autorităţi. Ele includ şi mijloacele de transport, care în multe cazuri au fost organizate în serviciul poştal imperial pentru menţinerea controlului asupra tuturor provinciilor. În acelaşi timp un sistem de comunicaţie odată constituit a fost folosit de beneficiari pentru care n-a fost conceput. Cazurile au fost atât de numeroase încât putem considera o asemenea tendinţă ca ilustrând o “ lege “ istorică; comunicaţiile au dus în cele din urmă la o unificare la nivel global.