Curicula și proiectarea curiculară

Reforma curriculară declanşată la nivelul sistemului educaţional a stârnit în lumea educatorilor şi/sau formatorilor numeroase incertitudini şi inadvertenţe. Pentru a le elimina recurgem la bibliografia de specialitate şi mai ales la lucrările unor autori care au pus bazele conceptului de curriculum. În acest sens, vom emite o serie de întrebări la care încercăm să răspundem cât mai clar şi concis.

Reforma curriculară a fost determinată de următorii factori:

Orientările şi tendinţele prospective (de viitor) ale sistemelor de învăţământ contemporan – care preconizează, în linii generale, formarea unor cetăţeni, nu numai foare bine pregătiţi profesional, ci şi capabili să se adapteze condiţiilor mereu schimbătoare ale societăţii.

Instituţiile sistemului de învăţământ – trebuiesc ele însele considerate ca subsisteme deschise care „trebuie să evolueze pentru a se putea adapta unui mediu social definit tot mai des ca aflându-se într-o schimbare rapidă şi imprevizibilă. (Văideanu G., 1998, p 22).

Resurse umane – (creativitate, inteligenţă, adaptabilitate, reţionalizare etc.), trebuiesc pe deplin valorificate, deoarece ele stau la baza procesului de dezvoltare. În acest sens M., Stanciu susţine că „ideea de dezvoltare trece prin educaţie şi cultură” deci acestea „trebuie să-i dea tânărului acea busolă interioară care să-l ajute să se orienteze mai bine în viitor” să-l pregătească pentru formarea permanentă, autoformare continuă şi schimbare.

Dezvoltare socială globală – şi introducerea pe scară largă a noilor tehnologii de informare şi comunicare subvenţionează din punct de vedere calitativ activităţile de predare-învăţare-instruire-evaluare şi în paralel (sau sinergic) activităţile de autoînvăţare, autoevaluare, autoorganizare etc.

Ca răspunsuri ale sistemelor educaţionale la imperativele lumii contemporane (de natură economică, politică, ecologică, demografică, sanitară etc.) apar „noile educaţii”. Conţinuturile specifice, propuse din această perspectivă, sunt integrabile la toate nivelurile, dimensiunile şi formele educaţiei.

Noile educaţii – complimentează vechile dimensiuni ale educaţiei (intelectuală, tehnologică, etică, morală, fizică) şi sunt exprimate în termenii unor obiective care vizează: educaţia ecologică, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru tehnologie şi progres, educaţia faţă de mass-media, educaţia demografică, educaţia pentru pace şi cooperare, educaţia pentru democraţie, educaţia sanitară modernă. Aceasta din urmă presupune la rândul ei, rezolvarea unor probleme specifice cum ar fi: educaţia casnică modernă, petrecerea timpului liber sau activităţi de loisir, educaţia nutriţională, educaţia sexuală etc.

Creşterea atribuţiilor şi autorităţii decizionale – a conducerii unităţilor şcolar/universitare şi universitare în condiţii de autonomie.