Negociere

CAPITOLUL 1

ANGAJAMENT ŞI RENEGOCIERE

1.1. INTRODUCERE

Regula costului de rambursare se referă la extinderea costului împărţit între firmă şi alţi plătitori de taxe sau consumatori. Puterea unui plan stimulent, numită fracţiune din costul realizat care este suportat de firmă, este o noţiune centrală care subliniază punctele de vedere despre meritele relative ale reglării costului-serviciului, planul profitului împărţit şi acoperirile preţului (în reglare) şi contracte cost-plus, contracte stimulente şi contracte cu preţuri fixe (în procurare). Se va puncta un schimb de bază între extragerea rentei şi stimulente. Stimulentele sunt cel mai bine furnizate dacă firma duce o mare fracţiune din costul său. Dar rambursarea costului firmei limitează renta sa. Se va formaliza acest comerţ şi prin studierea câtorva din consecinţele sale.

S-a considerat cea mai simplă situaţie regulatoare: regulatorul doreşte să realizeze un singur proiect cu lungime fixă. Rezultatul fixat permite să se facă abstracţie de rezultatul preţurilor consumatorului. O singură firmă trebuie să adecveze tehnologia. Regulatorul proiectează un plan stimulent astfel încât să maximizeze bunăstarea socială. Aceasta este fereastra de bază care va fi folosită pentru a îmbogăţi modelul cu scopul de a studia mărimea variabilelor şi producţia de mai multe bunuri, competiţia produselor pe piaţă, licitaţia, relaţiile repetate, regulatorii nonbinevoitori şi instituţiile regulatoare.

Se vor studia relaţiile pe termen lung. Se presupune că relaţia regulatorului este rulată de o serie de contracte pe termen scurt, se permite angajamentul către un contract pe termen lung. Se analizează situaţia în care nu sunt impedimente către angajament. Angajamentul, oricum, nu înseamnă că părţile vor rămâne în contractul lor pe viitor, ci numai că contractul va fi implementat dacă cel puţin una din părţi îşi doreşte acest lucru. Părţile sunt întotdeauna libere să-şi dea acordul pentru a modifica contractul în avantajul lor reciproc. Într-adevăr angajamentul complet este cel în care părţile nu pot renegocia într-un caz ideal. Contractul optimal, derivând sub prezumţia că părţile nu pot renegocia, nu este în general o secvenţă optimală sau o dovadă de renegociere. De aceea, în procesul implementării contractului pe ____________________________________________________________________________

În funcţie de transferul net t firmei ( , unde a este “taxa fixă” şi b este fracţia de cost al firmei; b este puterea planului stimulent) există două cazuri a unor astfel de planuri liniare:

1. Contractul cost-plus-taxă-fixă sau cost-plus (b = 0). Firma nu poate suporta nici un cost de-al său. Contractul cost-plus este un plan stimulent extrem de putere mică.

2. Contractul preţuri-fixe (b = 1). Firma este un pretendent rezidual pentru costul economiilor sale. Guvernul nu rambursează nici un cost; el plăteşte doar o taxă fixă. Contractul preţuri-fixe este un plan stimulent extrem de putere mare.

Contractele liniare cu panta b strict între 0 şi 1 sunt numite “contracte stimulente”.

termen lung toate părţile pot mai bine modifica contractul iniţial (în timp ce renegocierea este beneficiu mutual ex post, regulatorul va prefera să se angajeze ex ante, nu să renegocieze). Angajamentul modelat atât de comun în teoria economică în cazul cel mai bun descrie cazul extrem în care costurile fizice ale recontractării sunt importante.

Acest capitol investighează implicaţiile renegocierii în versiunea de două ori repetată a modelului. În fiecare perioadă firma realizează un proiect pentru regulator. Costul proiectului în acea perioadă depinde de tipul de timp-constant şi de efortul costului de reducere. Singura variabilă observabilă comun este costul realizat în fiecare perioadă. Planul stimulent optimal face schimb între cele două cazuri conflictuale al extragerii rentei informaţionale a firmei şi al ofertei ultimului stimulent alocat pentru a reduce costul şi se specifică o recompensă care descreşte în funcţie de costul realizat. Cu două tipuri posibile (cazul considerat cel mai mult în acest capitol), restricţia stimulentă este consolidată din nou. Rezultatul trebuie să inducă tipul eficient, nu să mimeze tipul ineficient. Pentru planul stimulent optimal sub informaţie simetrică, tipul eficient produce la costul social optimal, în timp ce costul tipului ineficient depăşeşte costul social optimal cu scopul să reducă renta tipului ineficient.

În relaţia de două ori repetată regulatorul se va angaja optimal să dubleze planul static optimal. El ar trebui să se angajeze, nu să modifice planul stimulent în perioada a doua. Totuşi, planul stimulent al angajamentului optimal nu este dovada renegocierii. Se presupune că firma a produs la cost mare în prima perioadă, demonstrând că nu este favorabil. În timp ce contractul iniţial induce acelaşi cost ineficient mare în perioada a doua, a devenit informaţie comună şi contractul care poate fi renegociat pentru a beneficia ambele părţi prin oferirea mai multor stimulente firmei. Dar renegocierea cu tipul ineficient către stimulente mari sporeşte renta tipului eficient dacă ultima mascare ca un tip ineficient în prima perioadă realizează restricţia compatibilă stimulentă a tipului eficient greu de satisfăcut.

Dacă se presupune că regulatorul se poate angaja numai într-un plan stimulent de o perioadă atunci în perioada a doua regulatorul selectează contractul condiţional preferat cu informaţia învăţată în prima perioadă. Astfel contractele pe termen lung au dovada trivială a renegocierii. Un punct central al analizei a fost efectul „clinchetului”2. Analiza contractării pe termen scurt este complexă deoarece tipul ineficient poate adopta strategia “take-the-money-and-run”: a induce un tip eficient să dezvăluie câteva informaţii în prima perioadă, contractul primei perioade trebuiind să ofere acestui tip o înţelegere care să-l facă optimal pe un tip ineficient să mimeze un tip eficient în prima perioadă şi să părăsească relaţia în perioada a doua. De aceea restricţia stimulentă a primei perioade poate fi condiţionată ascendent şi decendent.