Școala Franco-Flamandă

Interesul pentru instruirea muzicală în ținuturile locuite de flamanzi, valoni, burgunzi și francezi a început în secolul al XIII-lea, instruire ce se făcea în școli speciale (numite „maîtrises”). Acolo se învățau arta cântului vocal și măiestria acompaniamentului instrumental; se urmărea însă și învățarea noțiunilor de compoziție. Aceste școli devin cu timpul centre din care se recrutează cântăreții necesari formațiilor corale bisericești, dar și celor ce încep să funcționeze pe lângă curțile nobililor. Dintre acestea cea mai strălucitoare a fost cea de la curtea ducelui din Burgundia de la Dijon, care - după modelul curții franceze - avea capela proprie, cu vestit ansamblu de coriști și instrumentiști.

O primă etapă de manifestare a realizărilor acestor școli este ilustrată de doi compozitori - Gilles Binchois și Guillaume Dufay - a căror viață începe odată, în anul 1400.

Binchois a petrecut cea mai mare parte a vieții (din anul 1430 până în 1460, anul morții) în funcția de capelan la curtea lui Filip cel Bun, ducele Burgundiei, una din cele mai strălucitoare curți princiare din întreaga Europă. Educația sa muzicală, primită în maîtrisa orașului natal (Mons), o scurtă carieră militară și o temporară activitate la curtea ducelui Suffolk din Paris au contribuit la formația sa intelectuală și artistică. Creația sa va purta amprenta gustului și atmosferei de curte, continuând tradiția cântecelor franceze cu subiecte lirice, majoritatea fiind compuse pentru trei voci, cu o melodică expresivă. A compus motete din care amintim „Nove Cantum” (compus la nașterea fiului lui Filip cel Bun, această lucrare aducându-i o deosebită faimă), apoi părți izolate din misse, magnificate.

Mai marcată de inventivitate apare creația lui Dufay, considerate a fi fost continuatoarea suflului înnoitor adus în muzica de geniul lui Machault. Spre deosebire de Binchois, a cărui activitate rămâne constant legată de curtea ducelui burgund, Dufay călătorește și activează în diferite centre muzicale europene, culegând impresii din diversitatea lor artistică și influențând, la rândul său, concepțiile componistice.

Guillame Dufay s-a născut la Cambrai, oraș în care a primit o complexă educație muzicală și în care se află înregistrat printre coriștii catedralei de la vârsta de nouă ani. Tinerețea și parte din maturitatea sa creatoare s-au desfășurat prin orașele Italiei (la capela familiei Malatesta din Pessaro din Rimini; la capela curții din Savoia; la capela pontificală din Roma) și prin popasuri trecătoare la Tournai, Bruges, Lausanne, Bale, Paris. În 1459 este semnalată o scurtă activitate la curtea din Dijon, moment în care mărturiile timpului marchează începutul prieteniei sale cu Binchois. Reîntors la Cambrai în ultima parte a vieții, Dufay se număra printre cei mai venerați canonici ai catedralei și printre foștii iluștrii magisteri ai maîtrisei ei.

Creatia sa cuprinde rondouri, balade, virelais-uri, chanson-uri polifonice (aproximativ 70) în care eleganța și limpezimea melodică reliefează cu finețe textele poeziilor franceze sau italiene ce 1-au inspirat. În cele o sută de motete - gen constant de-a lungul întregii vieți - bogăția fanteziei sale apare cu totul remarcabilă. O deosebită faimă i-a adus motetul „Nuper rosarum JJore”, compus în anul 1436 la sfințirea catedralei Santa Maria del Fiore din Florența.

În ceea ce privește creația de misse, Dufay a început prin a compune părți izolate, apropiate de concepția și stilul motetelor religioase, pentru ca la maturitate să creeze șapte misse integrale, lucrări în care își dă întreaga măsură a talentului și experienței.. În două dintre acestea melodia de bază (cantus firmus) este preluată din cântece de origine populară - „Se la face ay pale” și „L’homme arme” - ultimul fiind un chanson francez cu largă circulație, care a inspirat mulți compozitori ai epocii.

Cu Binchois, Dufay și contemporanii lor mai puțin celebri, se cristalizează un stil polifonic vocal linear sobru, înclinat spre expresivitate, cu puritate melodică încredințată vocii superioare și susținere armonioasă la vocea de bas - procedeu ce configurează rolul basului cadențial din muzica viitoarelor secole.