CAPITOLUL I
INSTITUTIILE SI ORGANISMELE UNIUNII EUROPENE SI ROLUL ACESTORA
1.1. INTRODUCERE
Uniunea Europeana (U.E.) nu este o federatie ca Statele Unite ale Americii. Nici nu este o simpla organizatie pentru cooperare intre guverne precum Organizatia Natiunilor Unite.
Este de fapt un lucru unic. Tarile care alcatuiesc U.E. (statele membre) si-au strans in acelasi bazin suveranitatile pentru a castiga o crestere a influentei la nivel mondial, pe care altfel nici una dintre ele, nu ar fi putut-o avea pe cont propriu.
Unirea suveranitatilor inseamna in practica ca tarile membre delega o parte din puterea lor de decizie, pentru a o transmite institutiilor pe care le-au creat, astfel incat decizia in probleme specifice de interes comun, sa poata fi luata in mod democratic la nivelul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană reprezintă rezultatul eforturilor depuse de către promotorii Europei comunitare începând din 1950. UE constituie organizaţia cea mai activă de integrare multisectorială, având scopul declarat de a acţiona în domeniile economic, social, politic, al drepturilor cetăţeneşti şi al relaţiilor externe ale statelor membre.
1.2. MOMENTE SEMNIFICATIVE IN CREAREA UNIUNII EUROPENE
La 16 aprilie 1948, un numar de 16 tari europene au raspuns propunerii lansate de generalul Marshall pentru gestionarea in comun a ajutorului american acordat pentru reconstructia Europei si au semnat, la Paris, Tratatul de constituire a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE), ce a devenit instrumentul cooperarii interguvemamentale si a permis liberalizarea schimburilor intre membrii sai.
Celor 16 tari (Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia) li s-au alaturat Germania (31 octombrie 1949) si Spania (20 iulie 1959), Statele Unite si Canada, care au avut calitatea de asociati.
Prin Tratatul incheiat la Paris la 30 septembrie 1961, Organizatia Europeana de Cooperare Economica a fost inlocuita de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) din care, initial, faceau parte statele membre OECE, precum si S.U.A. si Canada, iar ulterior au mai aderat Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971) si Noua Zeelanda (1973).
Necesitatea unificarii politice a Europei a fost dezbatuta la Congresul de la Haga (mai 1948) organizat de miscarile europene, avand ca urmare crearea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei, organizatie interguvemamentala cu scopul apararii intr-un cadru institutionalizat a valorilor democratice considerate a fi amenintate prin divizarea Europei in doua blocuri, respectiv: principiile libertatii individuate, ale 1ibertatii politice si preeminenta dreptului pe care se bazeaza orice democratie adevarata.
La crearea Consi1iu1ui Europei au participat zece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Franta, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia si Irlanda.
Organizatiile create nu se distingeau cu nimic de constructiile interntionale traditionale si, desi acopereau principalele domenii ale cooperarii, nu au fost in masura sa raspunda problemelor geopolitice ale unei Europe confruntate cu razboiul rece.
Incepand cu anul 1950, constructia europeana s-a angajat pe o noua cale, avand la baza declaratia lui Robert Schuman, ministrul de exteme al Frantei (Paris, 9 mai 1950), care propunea un proces ce depasea cadrul traditional al cooperarii interguvemamentale, prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranitatii in favoarea unor institutii comune.
Declaratia era consecinta constatarii ca nici Organizatia Europeana a Cooperarii si nici Consiliul Europei nu puteau constitui cadrul unei adevarate integrari europene, deoarece erau consacrate unor simple actiuni de cooperare si nu erau de natura sa angajeze Europa pe calea unificarii Teale.
Declaratia lui Robert Schuman cuprindea principiile unei conceptii revolutionare in constructia europeana, iar aplicarea lor a dug la constituirea Comuniaitii Europene a Carbunelui si Otelului.
Piata comuna a carbunelui si otelului trebuia sa permita experimentarea formulei unei integrari sectoriale susceptibila de a fi progresiv extinsa si in alte domenii si chiar la construirea unei Europe politice.
In Declaratia din 9 mai 1950 aparea concepti a unei constructii functionale a Europei potrivit careia legaturile economice creand o solidaritate, de rapt, pregateau legaturile politice.
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECA) a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, si dupa semnarea sa de catre cele 6 state -Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, R.F. Germania -a intrat in vigoare la 25 iulie 1952.
Inalta autoritate l-a avut presedinte pe Jean Mannet, iar Piata comunii s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru carbune si la 10 mai 1953 pentru produsele siderurgice.
Tratatul de la Paris a constituit astfel punctul de pomire al unui proces de integrare, considerat in general ca trebuie sa fie global. Pentru prima oara in istoria moderna, state suverane accepta sa-si puna in comun resursele lor de carbune si otel si sa le incredinteze unei inalte Autoritati prezentand un caracter putemic supranational, avand sarcina de a degaja si de a face sa prevaleze interesul comunitatilor. Statele accepta, de asemenea, ca o Curte de Justitie independenta sa le asigure respectarea dreptului in functionarea comunitatii si ca o Adunare Parlamentara sa fie consultata asupra problemelor comunitare.
Dar, elementele supranationale sunt contrabalansate in diferite moduri: Inalta Autoritate este desemnata de guvernele celor 6 state membre, Adunarea Parlamentara nu este decat consultativa si, mai ales, s-a prevazut o institutie care sa reprezinte direct interesele statelor membre -Consiliul de Ministri.
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 a constituit primul pas pe calea integrarii europene si un model de integrare juridic, institutiile CECA pregatind institutiile celorlalte doua comunitati ce se vor crea peste cativa ani.
Astfel, la 25 martie 1957, s-a semnat la Roma, de catre statele membre CECA, doua noi tratate:
-Tratatul de constituire a Comuniaitii Economice Europene (CEE);
-Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA), denumit si Euratom.
Aceste tratate au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.
Crearea Comunitatii Economice Europene avea in vedere mai ales transformarea conditiilor economice ale schimburilor si, prin urmare, ale productiei pe teritoriul comunitatii.
Spre deosebire de celelalte doua comunitati, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.
Crearea comunitatilor a reprezentat un moment decisiv in constructia unei Europe organizate, deoarece grupul de state a acceptat sa se angajeze pe calea integrarii, transferand unele din competentele lor proprii entitatii nou create, integrare care s-a inscris in perspectiva unei uniuni politice.
Modelul de integrare ales a functionat astfelincat a permis evolutia spre o Europa comunitara construita pe cateva linii esentiale:
-afirmarea preeminentei CEE asupra Comunitatilor CECA si CEEA, intrucat CEE a creat conditiile unei integrari economice globale, fiind in masura sa conduca la o integrare politica;
-o tensiune durabila intre o conceptie "supranationala" si o viziune interguvernamentala a constructiei europene, o tensiune intre interesele nationale si integrarea europeana;
-o extindere a domeniului interventiei comunitare;
-o atractie constanta exercitata asupra state lor europene, ceea ce a condus la o largire considerabila a Comunitatilor.
Crearea Comunitatilor europene a fost rezultatul unui proces istoric care, in dezvoltarea sa, a condus mai intai la o unificare institutionala, apoi la extinderea spatiului comunitar si in paralel la o adancire si extindere a domeniului interventiei comunitare.
Prin Tratatul de la Bru.xelles, din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene, s-a realizat unificarea executivului si, pe cale de consecinta, diferite institutii si reguli strans legate de acestea refacandu-se intr-o singura administratie, iar administratiile celor trei Comunitati au fast dotate cu un buget de functionare unica.
Fuziunea nu a fost totusi decat institutionala, nu si functionala, cele trei Comunitati continuand sa ramana distincte in privinta reglementarilor economice.
La 17 februarie 1978 Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la o denumire unica pentru Comunitati. Astfel "Comunitatea Europeana" desemneaza ansamblul institutiilor create conform tratatelor stabilind cele trei Comunitati europene, ca si grupul format din statele membre. Denumirea prezinta un interes practic si o valoare simbolica fara a avea semnificatie juridica, intrucat, din punct de vedere juridic, nu a avut lac fuziunea tratatelor si cele trei Comunitati nu au fuzionat intr-o singura Comunitate.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.