Etichetarea Mărfurilor

8.1 Etichetarea produselor

Ca mijloc de comunicare între industrie, comerţ şi consum, etichetarea corectă şi cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază utilă de date atât pentru consumator, cât şi pentru producător.

Etichetarea produselor este urmarea firească a dezvoltării civilizaţiei umane, a creşterii nevoii pentru informare cât mai exactă şi mai specială, mai ales pentru produse cum sunt alimentele, textilele, încălţămintea, detergenţi şi produse de curăţat, precum şi aparatele electrocasnice.

8.1.1 Etichetarea produselor alimentare

Alimentele au un rol fundamental în asigurarea şi menţinerea sănătăţii oamenilor datorită funcţiilor lor de autoreglare şi autorefacere a organismului. Actul de nutriţie, pentru majoritatea populaţiei, se bazează, însă, pe deprinderi empirice de alimentaţie, el fiind încă o obişnuinţă şi un automatism senzorial. Acest fapt impune cu necesitate protejarea şi educarea nutriţională a consumatorului modern, prin cele mai variate mijloace, dar în primul rând prin mesajul informaţional oferit de etichetarea produselor alimentare.

Diversitatea gamei de materii prime agroalimentare utilizate în industria alimentară, numeroşi aditivi folosiţi, creşterea complexităţii reţetelor de fabricaţie, perfecţionarea şi modernizarea proceselor tehnologice, precum şi exigenţele mereu crescânde privind ambalarea, transportul, depozitarea şi păstrarea produselor alimentare, au impus o serie de recomandări şi reglementări cu referire la etichetarea acestor produse.

Cele mai importante reglementări internaţionale privind etichetarea produselor alimentare, deşi au caracter de recomandare, sunt cele elaborate de Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius, organism ce-şi desfăşoară activitatea sub egida FAO/OMS. Dintre aceste documente menţionăm Codul de etichetare a bunurilor alimentare (ALINORM 78/22) şi Normele generale internaţionale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate (CCA/RS – 1 din 1969), revizuit ulterior de CODEX STAN – 1 din 1985.

Potrivit acestora, eticheta pentru produsele alimentare trebuie să conţină următoarele menţiuni:

- denumirea produsului;

- ţara de origine;

- numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului;

- lista ingredientelor (materii prime şi auxiliare, aditivi);

- conţinutul net;

- elemente de identificare a lotului şi data fabricaţiei;

- termenul limită de consum;

- valoarea nutritivă (în special pentru produsele dietetice, pentru alimentaţia copiilor de vârstă mică).

Declararea valorii nutritive se referă la informaţiile de ordin nutriţional într-o anumită ordine: mai întâi valoare energetică (Kcal sau KJ) şi cantitatea de protide, glucide şi lipide (g/100g produs) şi apoi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral (raportat la 100 g produs).

Declararea valorii nutritive a fost reglementată pentru prima dată în 1976, când apar standardele internaţionale recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă mică (CCA/RS 72/74 - 1976), elaborate de Comisia Codex Alimentarius, care recomandă ca pe etichetele alimentelor să se declare valoarea nutritivă, în două direcţii:

- valoarea energetică, raportată la 100g aliment, sau pentru o porţie sugerată;

- cantitatea totală pentru fiecare substanţă minerală şi vitamină existente în 100g produs, sau o porţie sugerată.

Modernizarea producţiei şi a comerţului cu produse alimentare a vizat necesitatea declarării valorii nutritive la o gamă tot mai largă de produse alimentare prelucrate. În prezent, tot mai multe firme din diverse ţări din lume, inclusiv din ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât mai expresive şi mai convingătoare a valorii nutritive, nu numai pentru produsele destinate copiilor sau dietetice, ci şi pentru alimentele de consum curent şi generalizat.

Cu mult mai detaliate, mai precise şi mai cuprinzătoare sunt reglementările privind etichetarea produselor alimentare la nivelul Uniunii Europene.