Psihiatrie

Afectivitatea este o componenta esenţială a sistemului psihic uman, în pofida curentului raţionalist care încerca să o discrediteze, asociindu-i un rol exclusiv negativ, dezorganizator în viaţa şi activitatea cotidiană.

Procesele afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de realitatea înconjurătoare. Orice persoană poate dezvolta reacţii diferite faţă de acelaşi aspect al ambianţei, după cum aceeaşi reacţie poate avea semnificaţii diferite. Prin afectivitate omul îşi manifestă caracterul său personal ca existenţă originală, unică şi irepetabilă. Trăsăturile afective formulează subiectivitatea şi unicitatea omului în lume. Această unicitate se realizează nu numai prin unele aspecte considerate constante ale personalităţii cum ar fi temperamentul, ci şi prin manifestări dinamice ale vieţii afective şi în primul rând prin sentimente şi pasiuni.

După P.M.Jocobson (1958) sentimentele sunt trăite întotdeauna de om, ca având o legătură directă cu personalitatea sa şi sunt percepute ca expresie a propriei sale personalităţii.

În schema de organizare a sistemului psihic, afectivitatea se interpune între motivaţie şi cogniţie, împletindu-se cu ambele. În raport cu motivaţia, îndeplineşte rolul de traducător de exteriorizare-individualizare, incluzându-se în veriga ei activatoare şi în cea a conexiunii inverse: orice trebuinţă sau orice stare motivaţională este anunţată şi se acompaniază de o trăire emoţională şi de o dispoziţie (de tensiune, încordare, disconfort, supărare, mânie, furie etc.) şi orice satisfacere a unei trebuinţe se însoţeşte şi este urmată de o trăire emoţională şi de dispoziţie de semn opus (de satisfacţie, plăcere, relaxare, împlinire, echilibru etc.). În raport cu cogniţia, afectivitatea îndeplineşte rolul de mediator între imaginea sau reprezentarea mentală a obiectului şi stările interne ale subiectului (nevoi, aspiraţii, idealuri), contribuind la stabilirea şi selectarea semnificaţiilor situaţiilor externe. Putem concluziona că necesitatea prezenţei şi dezvoltării afectivităţii sunt impuse de motivaţie şi de cogniţie, ca verigi bazale ale comportamentelor adaptative, finaliste.

1 DEFINIŢIE: Afectivitatea este procesul psihic care reflectă raportul dintre trebuinţe (conţinutul afectivităţii) şi obiectele, fiinţele şi fenomenele lumii înconjurătoare.

Sub aspect neurofiziologic, o trăire emoţională se poate produce în situaţia privării informaţionale (trăiri emoţionale nespecifice - emoţii de nelinişte, tensiune, teamă, frică) sau în situaţia prezenţei sau acţiunii semnalelor informaţionale (trăiri emoţionale specifice - din mediul intern al organismului în forma senzaţiilor organice şi din mediul extern al organismului, în forma percepţiilor vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile sau a reprezentărilor „obiectuale” reactualizate din memoria de lungă durată). Stimulii externi care provoacă o stare emoţională se numesc afectogeni, iar cei care nu produc nici o stare emoţională se numesc indiferenţi. Pentru ca un stimul extern să devină afectogen trebuie să posede o anumită intensitate şi durată de acţiune pentru a fi perceput, dar şi să posede anumite valenţe motivaţionale şi să se poată astfel, asocia o semnificaţie – pozitivă sau negativă. Orice trăire emoţională specifică are un

caracter polar, principalul factor care dermină semnul trăirii, pozitiv sau negativ, fiind semnificaţia stimulului (stimuli pozitivi sau negativi), dar, în anumite situaţii, când intensitatea şi durata de acţiune a unui stimul pozitiv depăşesc pragurile de tolerantă sau de saturaţie ale subiectului, în loc să determine trăiri pozitive provoacă trăiri negative. Semnificaţia unui stimul afectogen nu rămâne obligatoriu de acelaşi semn în cursul relaţiei subiectului cu el, ci se poate schimba, devenind de semn opus sau poate chiar să dispară, stimulul devenind indiferent. Este posibil uneori, ca unul şi acelaşi stimul să incorporeze, din punctul de vedere al subiectului, atât semnificaţii pozitive, cât şi negative, generând astfel trăiri emoţionale contradictorii.Experienţele subiectului legate de diferitele situaţii, obiecte, persoane, evenimente, decantate şi filtrate în funcţie de efectele lor favorabile sau nefavorabile se păstrează în memoria de lungă durată, mediind şi chiar determinând semnul trăirilor emoţionale interioare în raport cu ele.