Mama și copilul

NURSING COMUNITAR – EDUCATIE PENTRU SANATATE

Cap. 1 Scurt istoric al ingrijirilor de sanatate

Daca in istoria medicinii universale se afirma ca “ bolile sint la fel de vechi ca si omul ”, tot asa putem sustine ca “ ingrijirile medicale sunt la fel de vechi precum bolile “.

Traind in natura si fiind supus selectiei naturale, omul primitiv si-a conceput practicile ingrijirilor de sanatate pe o componenta instinctuala, care se completa armonios atat cu prestatiile empirice, cat si cu atitudini spirituale de tipul descantecelor. Forta psihoterapeutica a descantecelor va reusi sa traverseze secolele de evolutie ale omenirii, ele nefiind neglijate nici in practicile de ingrijire contemporana.

Se pare ca serviciile prestate de catre vindecatori erau accesibile in epoca straveche tuturor membrilor comunitatii. Este insa greu de precizat momentul cand apare functia sociala a vindecatorului pentru ca, odata cu trecerea de la comuna primitiva la sclavagism se va constitui o faza intermediara, cea a medicinii sacerdotale practicata de preoti. Acestia erau depozitarii culturii, posedand nu numai secretul cunostintelor si practicilor de cult, ci si al celor medicale. Mai mult, preotii aveau o remercabila viziune integralista asupra organismului uman, luand in considerare faptul ca intre partile bolnave si intreg organismul exista o legatura indisolubila.

Cap. 1.1 Despre Hippocrates

Considerat cel mai vestit medic al Antichitatii, fondator al observatiei clinice si autor al unui impresionant numar de tratate medicale, Hippocrates a fost fiul unui cunoscut medic numit Heraclit din Efes ( 576 – 480 i. Chr. ) si a trait in insula Kos din Marea Egee.

Simbolizand stiinta si constiinta in arta de a vindeca, Hippocrates a colindat cetatile grecesti din insulele Marii Egee, tarile din N – E Africii si tinuturile scitice din preajma Marii Negre. El ramane in constiinta omenirii ca “ patriarhul gandirii medicale “ care a reusit desprinderea din filosofie a medicinii ca stiinta. Principiile generale ale doctrinei hippocratice se bazeaza pe urmatoarele teze :

1. Teoria dezechilibrului celor 4 umori, potrivit careia la baza cauzelor bolilor s-ar afla dezechilibrul dintre : sangele produs de inima, phlegma ( limfa ) – secretie produsa de creer, bila neagra (melancolia) –produsa de splina si bila galbena secretata de ficat. In teoria hippocratica, cele 4 umori sunt contrare astfel :

- bila galbena este calda si uscata, fiind contrara phlegmei care este rece si umeda;

- sangele cald si umed este opus bilei negre, care este perceputa ca fiind rece si uscata.

Cand una dintre aceste umori este dominanta se produce dezechilibrul si apare boala.

2. Teoria temperamentelor – sustine ca oamenii aflati sub influenta factorilor cosmici si geografici se pot clasifica in 4 tipuri temperamentale astfel : sangvinic ( vioi ), flegmatic ( rece ), coleric ( impetuos, nestapanit ) si melancolic ( timid, trist ).

Hippocrates mai sustinea in tratatul “ Despre aer, ape si lacuri “ urmatoarele : “ orice boala are o cauza naturala si nimic nu se intampla fara interventia naturii. Nu exista boli divine datorita interventiei zeilor. Natura este primul medic al bolnavilor si numai favorizand eforturile sale, putem obtine oarecare succes “. Tot Hippocrates sustinea in lucrarea sa intitulata “ Despre prognoze “ ca medicul este cel care trebuie “ sa judece asupra celor petrecute ( antecedentele ), sa cunoasca cele prezente ( starea prezenta ) si sa prevada cele ce vor fi ( prognosticul ) “. Referindu-se la terapie, Hippocrates enunta un principiu universal, valabil si astazi, respectiv : “ nu exista reguli absolute, caci nu exista boli absolute, ci bolnavi si organisme diferite ce pot reactiona in mod diferit la acelasi remediu “.

Intrega deontologie a practicii medicale a fost exprimata tot de Hippocrates, de la care a ramas celebrul aforism “ Primum non nocere “ adica mai intai de toate sa nu faci rau.

Cap. 1.2 Aparitia conceptului de caritate si institutionalizarea ingrijirilor

Odata cu aparitia erei crestine, un nou concept despre om va influenta practicile de sanatate. Negand filosofia greaca si romana, biserica crestina primara sustinea faptul ca bolile apareau ca urmare a propriilor pacate si vindecarea se producea numai prin puterea lui Dumnezeu. Profilaxia si tratamentul bolilor se facea prin respectarea virtutilor crestine, credinta, nadejde si dragoste, dar si prin savarsirea de fapte bune, rugaciune, post si participare la sfanta liturghie.

Crestinismul a reusit sa dezvolte in randul adeptilor sai notiunea de caritate ca principiu al unitatii dintre persoane si dragostea pentru semeni ca modalitate de existenta. De aceea, din antichitatea precrestina si pana la sfarsitul sec. al XIX-lea, ingrijirile de sanatate au fost asigurate de persoane benevole, care apartineau comunitatilor religioase si a caror bunavointa si devotament suplineau competenta tehnica. Una dintre primele initiatoare a misiunilor caritabile a fost insasi imparateasa Elena a Bizantului ( 337 d. Chr. ), mama imparatului Constantin cel Mare, care a dispus ca diaconii ( cei ce savarsesc diverse servicii in comunitate ) sa se ocupe gratuit cu distribuirea alimentelor, articolelor vestimentare, sa adaposteasca pe cei fara adapost, sa-i viziteze pe cei inchisi dar sa se ocupe si cu ingrijirea celor suferinzi, saracilor si orfanilor.

Infiintarea “ Ordinului diaconeselor si diaconilor “ care se ocupau cu serviciile de sanatate comunitara, prefigureaza inca din acea perioada profesiunea de asistent medical generalist, a carui descriere privind calitatile, functiile si indatoririle a fost facuta in din primul secol al erei noastre de catre medicul hindus Tsharaka astfel :

“ om cu sange rece, viguros, amabil in purtarea sa, nebarfind pe nimeni, atent la nevoile bolnavului, urmand cu strictete si neobosit instructiunile medicului ; cunoaste compozitia si prepararea drogurilor ; inteligent, devotat bolnavului, avand deprinderea curateniei corpului ; se distinge prin curatenia mainilor lui si prin atasamentul fata de persoana care l-a angajat ; dotat cu inteligenta si indemanare, inclinat spre bunatate si apt pentru orice serviciu pe care bolnavul il solicita ; spirit deschis si expert in prepararea alimentelor ; familiarizat cu masajul si frictiunile, in a face patul si a mobiliza bolnavul ; competent in a doza medicamente ; intotdeauna gata, rabdator si obisnuit a veghea pe cei in suferinta ; niciodata rau intentionat la orice solicitare, fie a medicului fie a bolnavului “.

In perioada domniei imparatului Constantin cel Mare ( 306 – 337 d. Chr.), Sfantul Vasile cel Mare intemeiaza in Cezareea, capitala Cappadociei, un mare spital dotat cu personal calificat, asezamant numit “ Vasiliada “. Spitalul, trecut sub putere episcopala in anul 325 d.Chr., va constitui un model pentru multe astfel de asezaminte medicale ce se vor construi in toate provinciile Imperiului Bizantin. In Europa, primul spital este fondat in anul 390 d. Chr. de catre Fabiola, cunoscuta ca fiind prima infirmiera a timpurilor crestine.