Boala

Atunci când vorbim despre boală, în general, nu avem de a face cu o noţiune, ci cu un concept care, reprezintă o abstractizare precedată de un proces de maximă generalizare a cunoştinţelor de biologie şi patologie împletite cu observaţiile rezultate din practica medicală. Pentru delimitarea şi definirea acestui concept generalizarea şi abstractizarea se face pe o treaptă foarte înaltă a gândirii medico-biologice.

Pentru limba română, termenul este de origine slavonă şi semnifică în accepţiunea curentă, laică, “o abatere de la starea de sănătate”.

Pentru a putea delimita şi respectiv defini ştiinţific conceptul de boală ar fi necesară definirea sau, mai exact, aprecierea corectă a conceptului de normalitate şi diferenţierea lui faţă de conceptul de boală, însă, la fel ca şi starea de boală, starea de sănătate, de “fiziologic” este greu de încadrat într-o definiţie riguros exactă.

Dezvoltarea fiziologiei ştiinţifice a dus la aprofundarea treptată a cunoştinţelor referitoare atât la structura şi funcţiile diverselor componente ale organismului şi la caracteristicile intime ale proceselor vitale, cât şi la descifrarea principalelor legi care realizează unitatea organismului şi relaţia acestuia cu mediul: reglare integrare, adaptare, compensare şi decompensare.

În lumina acestor descoperiri coroborate cu cele din biologie, normalitatea este concepută ca un echilibru funcţional complex şi dinamic, într-un ansamblu de interrelaţii şi interdependenţe active cu ambianţa. Acest echilibru este rezultatul unei permanente cooperări armonioase a tuturor sistemelor reactive din organism (de la cele enzimatice, la cele ale marilor funcţii), ca urmare a unor procese extrem de sensibile şi de precise de reglare şi integrare, realizate prin intermediul mecanismelor neuroendocrine.

Se apelează la definirea stării de boală (respectiv de sănătate) prin compararea unor indici biologici ai cazului dat cu media statistică a cestora obţinută în urma prelucrării datelor obţinute de la un lot reprezentativ. Însă, pentru realizarea de către organism a echilibrului funcţional, dinamic prin participarea sistemelor de reglare şi integrare, acesta dispune de resurse adaptative şi rezerve funcţionale foarte ample; antrenarea acestora în situaţii de solicitate particulară poate realiza performanţe care depăşesc mult valorile statistice considerate “normale” pentru condiţiile bazale şi evidenţiază existenţa unor disponibilităţi de daptare foarte largi.

Starea de boală include un complex caracteristic de reacţii de răspuns ale organismului supus acţiunii agentului patogen.

Aceasta decurge din modul de organizare funcţională a organismului: el răspunde la orice solicitare din mediu, normală sau patologică, obişnuită sau neobişnuită prin reacţii care, având în principiu sens adaptativ, sunt produsul experienţei şi perfecţionării filogenetice a organismului. Tendinţa de răspuns este aşadar reactiv-adaptativă.

După Vannotti, organismul în “stare fiziologică” este caracterizat de un număr maxim de fenomene, cu reacţii favorabile vieţii, starea de boală caracterizându-se prin reducerea acestor fenomene (reacţii, procese) sau şi prin apariţia altora defavorabile vieţii.

În sarea de sănătate procesele adaptative se desfăşoară în aşa fel încât, prin mijlocirea reglării şi integrării, rezervele funcţionale să fie utilizate raţional şi economicos. Ele se refac atunci când când suprasolicitarea a încetat. Uneori însă, la solicitări excesive, se pot produce chiar dereglări sau perturbări ale proceselor adaptative. În aceste condiţii ele au un caracter tranzitor şi nu antrenează din partea organismului nici o suferinţă de fond, sau produce suferinţe rapid corectate prin intervenţia mecanismelor reglatoare.

În anumite circumstanţe, la solicitări excesive ca durată sau intensitate, sau când rezervele organismului sunt reduse sau epuizate din cauza unor noxe ce au acţionat anterior sau concomitent cu solicitarea actuală, procesele adaptative, deşi se desfăşoară asemănător celor din starea normală, nu reuşesc să menţină un echilibru. În astfel de circumstanţe este necesară intervenţia unor mecanisme suplimentare care tind să compenseze deficitul proceselor adaptative obişnuite. Astfel de mecanisme, deşi funcţionează similar celor adaptative fiziologice, sunt neeconomicoase şi necesitând consum energetic “de lux” şi reducând posibilităţile organismului de a reface eficient consumul excesiv, participă la accentuarea reducerii rezervelor funcţionale şi la iniţierea unui cerc vicios. În acest mod, deşi intervenţia mecanismelor compensatoare maschează un timp deficitul funcţional al organismului, dând aparenţa de normal, poartă în ele riscul dereglării proceselor funcţionale, al apariţiei stării de insuficienţă a compensării şi de trecere de la starea de sănătate la cea de boală. Limitele unei asemenea aparenţe sau momentul precis al unei asemenea treceri sunt foarte greu sau, uneori chiar imposibil, de precizat.

CARACTERISTICILE ESENŢIALE ALE STĂRII DE BOALĂ

În accepţiunea actuală orice încercare de delimitare a conceptului de boală trebuie să urmărească precizarea a cel puţin câtorva trăsături esenţiale ale acestei categorii, valabile pentru orice stare patologică. Aceste caracteristici trebuie să se bazeze pe analiza următoarelor elemente:

- cauzele şi condiţiile ce duc la instalarea bolii ;

- natura, caracterul şi modul de producere al modificărilor structurale şi funcţionale ce caracterizează starea de boală ;

- modul în care aceste modificări se reflectă asupra relaţiilor dintre organism şi ambianţă ;

- particularităţile, semnificaţia şi importanţa elementelor pozitive sau negative restante după lichidarea bolii, ca factor de modificare ulterioră a terenului etc.