Morfopatologia generală

INTRODUCERE

Practicianul din reţeaua sanitară-veterinară sau din clinicile de specialitate are posibilitatea, în cele mai multe cazuri, să urmărească evoluţia bolii, examenul necropsic confirmând sau infirmând diagnosticul clinic.

Morfopatologul din laboratoarele specializate are ca obiect al muncii cadavrele animalelor moarte în urma unor boli foarte diverse; prin examinarea acestora şi stabilirea leziunilor macro- şi microscopice, el aduce date în plus pentru precizarea cauzei morţii animalului sau este chiar cel care o stabileşte.

Morfopatologia este ştiinţa biologică ce se ocupă cu studiul leziunilor, respectiv cu baza morfologică a stării de boală.

Etimologia cuvântului medical compus morfopatologie justifică de fapt definiţia, acesta provenind din termenii greceşti morphe = formă, pathos = boală şi logos = ştiinţă.

Leziunea reprezintă orice modificare structurală a unui ţesut sau organ, orice deviere de la tipul structural specific al unui organism dat, la un anumit moment din dezvoltarea sa ontogenetică.

În funcţie de nivelul de organizare a materiei vii la care apar, leziunile pot fi: biochimice, ultrastructurale, citologice, histologice şi anatomice.

a) Leziunile biochimice şi cele b) ultrastructurale se stabilesc prin examene chimice şi electronomicroscopice de mare acurateţă efectuate în condiţii tehnice deosebite, oferite de laboratoarele de cercetare.

d) Leziunile citologice, e) histologice şi f) anatomice, sesizabile prin examene necropsice şi de microscopie fotonică, fac parte din protocolul de diagnostic morfologic uzual practicat în laboratoarele de specializate sau din cadrul laboratoarelor veterinare judeţene.

După corespondenţa leziune - starea de boală (după gradul lor de nocivitate), leziunile pot fi: parafiziologice, subletale şi letale.

a) Leziunile parafiziologice sunt modificări la limita patologicului şi prezenţa lor nu semnifică întotdeauna prezenţa unei stări de boală; leziuni parafiziologice sunt, de exemplu, atrofia de inactivitate a compartimentelor gastrice la taurinele hrănite exclusiv cu furaje concentrate, devierea carenei sternale la găinile ouătoare crescute în baterii sau chiar antracoza pulmonară la câinii bătrâni.

b) Leziunile subletale, aşa cum sunt, de pildă, unele dintre numeroasele enterite, constituie baza morfologică a unor stări de boală dar, în urma intervenţiei terapeutice, ele sunt reversibile.

c) Leziunile letale sunt cele care provoacă moartea animalului. Ele sunt fie urmarea unor accidente chirurgicale, aşa cum este hematomul subdural, fie consecinţa unei boli mai îndelungate, spre exemplu deshidratarea gravă, pericardita traumatică, cahexia.

Clasificarea anterioară este uşor arbitrară, în numeroase cazuri la provocarea morţii animalului participând mai multe leziuni de gravitate medie.

În funcţie de valoarea lor de diagnostic, de măsura în care contribuie la stabilirea diagnosticului nosologic (de boală), leziunile se clasifică în: nespecifice, specifice şi patognomonice.

a) Leziunile nespecifice semnalează starea de boală, fără însă a o preciza. În multe boli apar astfel, diateză hemoragică, distrofii ale marilor organe, colecţii seroase în marile cavităţi.

b) Leziunea specifică apare într-un număr restrâns de boli, având o importanţă mai mare în determinarea acestora, în coroborare cu leziunile asociate şi cu elementele de epidemiologie a bolii. De exemplu, colita difteroidă difuză la porc, apare în salmoneloză dar şi în disenteria serpulinică.

c) Leziunea patognomonică este foarte specifică unei boli anume, decelarea ei în structuri îngăduind stabilirea bolii respective. De pildă necroza şi apoi dispariţia neuronilor Purkinje din lamela cerebeloasă este o leziune patognomonică pentru hipovitaminoza E la puii de găină, ca şi metaplazia epidermoidă a unor epitelii pentru hipovitaminoza A la aceeaşi specie sau apariţia incluziilor intranucleare în hepatocite pentru hepatita contagioasă canină.

În patologia veterinară, mai ales în cazul bolilor majore, cu importanţă epidemiologică deosebită, protocolul de diagnostic este de dorit să fie finalizat prin izolarea agentului etiologic. Deoarece în cazul virozelor această etapă de diagnostic este mai greu de realizat, considerăm că rezultatele investigaţiilor morfologice au un rol important în stabilirea diagnosticului nosologic.

Pe lângă rolul morfopatologiei ca obiect de studiu preclinic de bază consemnarea şi interpretarea leziunilor în practica de diagnostic curent, are prin urmare, o importanţă de necontestat.

CAPITOLUL 1

MORFOLOGIA PROCESELOR DE

ADAPTARE CELULARĂ

Expresie a permanentei relaţii formă-funcţie, procesele de adaptare celulară constau în devieri de la tipul morfologic normal al celulelor, în urma acţiunii unor stimuli îndeosebi externi, de importanţă variabilă şi cu manifestare cel mai adesea de ordinul histologicului.

Din această categorie de procese patologice fac parte: modularea, transformarea, citomegalia şi sinciţializarea.

1.1. MODULAREA

Modularea constă într-o modificare minoră şi reversibilă a formei celulelor, ca urmare a modificărilor mediului extracelular.

Mecanismul ultrastructural al procesului îl constituie depolimerizarea microfilamentelor de actină şi a tubulilor din citoschelet, considerat "sistemul osteomuscular" al celulei eucariote, urmată de modificări sesizabile şi în microscopia fotonică: modificarea formei celulei şi a expansiunilor plasmalemei, a motilităţii celulare şi a adezivităţii.

De exemplu, atât celula ependimară în intoxicaţia cu selenit de sodiu cât şi pneumocitul granulos în infecţiile cu virusuri gripale, se modulează din celule alpatisate, în celule cubice şi apoi cilindrice.

1.2. TRANSFORMAREA

Transformarea este o formă de adaptare mai amplă a celulelor, în vederea îndeplinirii unui nou rol funcţional , ca urmare a acţiunii mai severe a factorilor extracelulari.

Cel mai reprezentativ exemplu de transformare celulară îl constituie blastizarea şi mai ales modificarea limfocitului B în plasmocit, tip celular ce stă la baza realizării imunităţii umorale.

Blastizarea sau dediferenţierea reprezintă revenirea unei celule la un stadiu tânăr, imatur, nespecializat funcţional şi de un tip morfologic mai general. Limfocitul B (mic) sub acţiunea stimulului antigenic revine la stadiul de limfoblast, apoi trece prin cele de imunoblast şi plasmoblast şi se transformă în cele din urmă în plasmocit, celulă secretoare de anticorpi.

De asemenea, în ateromatoză, celulele musculare netede din media aortei sau a arterelor musculare se pot transforma, pe de o parte, în macrofage care vor fagocita lipidele infiltrate subintimal, iar pe de altă parte în fibroblaste care vor participa la calogenizarea plăcii ateromatoase.

1.3. CITOMEGALIA

Citomegalia sau megalocitoza (grec. megalos = mare) este creşterea exagerată şi ireversibilă a volumului celular, cu formarea unor celule uriaşe, fenomen întâlnit în ficat şi rinichi.

Creşterea în volum se produce prin destinderea plasmalemei, creşterea masei citoplasmatice şi a nucleului, procesul diferenţiindu-se de pseudohipertrofiile celulare ce apar atunci când celula înmagazinează un metabolit normal în exces sau unul patologic (adipocitul în obezitate, hepatocitul în steatoză, celula epitelială a tubului urinifer în nefroza granulară, etc)

Citomegalia hepatică se manifestă prin creşterea volumului celular de până la 20 de ori faţă de normal, în zona periferică a lobulului hepatic, în caz de intoxicaţie cu aflatoxine, nitrozamine şi mai ales alcaloizii pe care-i conţin plante din genurile Senecio şi Echium.