Lingvostilistica

1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE STILISTICĂ

- stilistica expresivităţii: lingvistică şi literară

- particularităţi de exprimare şi posibilităţi comunicative ale limbii

- stil individual (idiostil) şi stil de grup (colectiv, supraindividual)

- textul – unitatea de bază a comunicării

- marcă stilistică

- nivelurile stilisticii aplicate

Stilistica face parte din ştiinţele limbajului şi studiază ca¬racteristicile, particularităţile, structura stilurilor individuale (ale unui vorbitor) şi supraindividuale (ale unor grupuri de vorbitori). Primele datări ale abordării stilistice datează din perioada antică, deşi ca disciplină s-a constituit treptat, la început prin cercetarea cu precădere a stilului literaturii beletristice.

Există mai multe tipuri de stilistici: stilistica funcţională (care studiază stilurile funcţionale) şi stilistica expresivităţii (care studiază stilurile marcate expresiv). Aceasta din urmă având două variante, stilistica lingvistică (care are ca obiect valorile afective, expresive ale exprimării colective, de regulă fără intenţie artistică) şi stilistica literară sau estetică (având ca obiect mijloacele lingvistice din opera unui scri¬itor care au efecte artistice).

Nu există o definiţie unanim acceptată cu referire la stilistică în ceea ce priveşte obiectul de studiu şi caracteristicile definitorii. De la sine înţeles că stilistica tratează problema stilului în comunicarea lingvistică, fie că este vorba de un text funcţional sau despre o creaţie literară. Disciplină complexă, neordinară, ea se află la interferenţa altor ştiinţe cum ar fi: lingvistica, poetica, neoretorica, semiotica literară, teoria textului, tropologie etc.

Stilistica ca disciplină se stabileşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi se pune un accent deosebit pe natura estetică a limbajului, se vorbeşte despre stil ca despre „intenţie plus afectivitate creatoare” (1, p. XXXI). După teoria lingvistului german K.Vossler, factorul „creator”, adică novator, manifestat permanent şi constant în procesul de comunicare, este cheia transformărilor inevitabile în orice limbă la diferite niveluri.(1, p. XXXI).

Lingvistul elveţian Ch.Bally prin lucrările sale (Precis de stylistique, 1905, Traite de stylistique francaise, 1909) introduce termenul de stilistică lingvistică şi crede că nuanţele afective din limbajul comun reprezintă obiectul de studiu al acestei discipline. În România I.Iordan în studiul său Stilistica limbii române, 1944, împărtăşeşte ideile stilisticianului elveţian, deşi exemplele sunt selectate din opera scriitorilor care s-au inspirat din limba vie a poporului, cum ar fi I.Creangă, Savanţii K.Vossler şi L.Spitzer contestă noţiunea şi contribuie esenţial la stabilirea stilisticii literare, dezvoltată pe parcursul anilor de teoreticieni ca R.Jakobson (stabileşte 6 funcţii ale limbii: emotivă, conativă, referenţială, poetică fatică, metalingvistică)

În concepţia noastră, disocierea stilisticii în lingvistică şi literară ţine mai mult de convenţionalitate, ambele studiază limba ca artă, ca posibilitate de nuanţare subiectiv-expresivă a enunţului. Cercetătoarea E.Parpală-Afană emite ideea că prin stilistică se înţelege „studiul mijloacelor lingvistice utilizate de un scriitor/orator pentru a obţine pertinenţa estetică a faptelor de stil”(3, p. 15). Iar T.Arghezi afirmă cu certitudine că „stilistică este o disciplină fenomenologică. Ea studiază fenomenele de stil”.

În România lucrările de stilistică literară iau o amploare în a doua jumătate a secolului al XX-lea, printre cele mai de seamă remarcăm cele scrie de T.Vianu Probleme de stil şi artă literară, (4), Studii de poetică şi stilistică, (5), G.Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, (6), M.Zamfir, Proza poetică românească în secolul XIX, (7), Şt.Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, (8), Irimia D., Introducere în stilistică, (9). etc.

Pentru stilistică sunt definitorii câteva noţiuni-cheie, care stau la baza acestei discipline controversate. Se face referire la stil, la text şi la marca stilistică.

Stilul este noţiunea de bază a stilisticii, de unde îi şi provine numele. În opinia specialiştilor în materie, prin stil se înţelege ”întrebuinţarea conştientă a unor mijloace lingvistice în vederea atingerii unor anumitor ţeluri ale exprimării” (J.Marouzeau, Traite de stylistique francaise, 1946), (1, p. XLVII). M.Eminescu priveşte stilul dintr-o perspectivă psihologizantă şi precizează că „stilul e omul fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă exprimă maniera de cugetare şi percepţiune a omului” (citat după Gh.Bulgăr, 10, p. 149).

Stilul înglobează în sine atât caracteristicile de exprimare, orală sau scrisă, ale unui individ, cât şi ale unor categorii de indivizi. Este vorba, prin urmare, de utilizarea resurselor expresive ale limbii, o sursă eternă de nuanţare a vorbirii. Dacă arsenalul expresiv devine o nuanţă a unui singur creator, atunci ne referim la stilul individual sau idiostil (de obicei, este vorba de scriitori). Iar dacă exprimarea lingvistică este caracteristică unor grupuri socioculturale sau socioprofesionale, atunci rezultă un stil colectiv sau supraindividual.

Cuvântul stil îşi trage rădăcina de la latinescul stylus şi însemna ustensila cu care se inscripţiona pe tăbliţele de ceară sau de argilă. Termenul a evoluat de la sensul de nivel în retorica antică (se distingeau trei variante de stil: inferior, mediu şi sublim) până la accepţia modernă de mod de exprimare propriu unui scriitor, unei opere, unui gen.

Stilul este înţeles de majoritatea cercetătorilor moderni ca „niveluri de codificare a limbii literare, ca sistem de coduri” (1, p. XXXVIII). În opinia lui I.Coteanu, noţiunea de stil al limbii este legată de cea de performanţă, iar stilistica ar însemna „studiul modului de manifestare a performanţelor de care deţinătorii unei limbi date sunt capabili în funcţie de codul/codurile social-culturale care condiţionează aceste performanţe” (I.Coteanu. Stilistica funcţională, I, p. 50; după Parpală, 3, p. 37). Dintre compartimentele limbii, semantica poate suferi cele mai sclipitoare schimbări în procesul de codificare expresivă a mesajului, unitate stilistică minimală.