Istoria Radio-Televiziunii

INTRODUCERE

Nascuta la începutul anilor ’20, radiodifuziunea a devenit, cu exceptia câtorva zone dintre cele mai nedezvoltate, produsul industrial cel mai consumar. Televiziunea, începând de la sfârsitul anilor ’40, îsi continua procesul de largire al pietei sale. Cele mai recente progrese ale electronicii, ale informaticii si ale telecomunicatiilor prin cablu sau spatiale îsi conjuga efectele pentru a deschide mediilor audiovizuale perspectivele unei expansiuni accelerate. Mai putin de doua generatii despart posturile cu galena ale bunicilor nostri de televizoarele moderne care ne ofera zeci de programe.

În timp ce progresul presei scrise fusese destul de lent pentru a putea însoti evolutia nivelelor de viata si ale nevoilor culturale ale cititorilor sai, fara a provoca adevarate rupturi, nasterea si apoi expansiunea mediilor audiovizuale au antrenat, prin viteza si masivitatea intruziunii lor în viata indivizilor si a familiilor, o adevarata bulversare: modurile de viata si de gândire ale contemporanilor nostri au fost, si continua sa fie, schimbate de consumul de produse culturale si de catre moduri de expresie straine de obiceiurile si traditiile lor.

Studiul acestor schimbari impune metode istorice originale si luarea în considerare a tuturor factorilor acestei evolutii: progresul stiintific si aplicatiile sale tehnice, decisive pentru nasterea radioului si apoi a televiziunii, au ramas întotdeauna determinante de atunci încoace; problemele economice legate de productia de aparatura, apoi de programe si pe urma ale concurentei dintre emitatori; statutul juridic si raporturile cu puterile politice; continutul programelor în diversitatea emisiunilor si ale formelor de expresie si contributia lor la ceea ce numim cultura de masa. Istoria radio-televiziunii cu cât ea este adesea lipsita de materia sa prima: din lipsa înregistrarilor, majoritatea emisiunilor de radio si de televiziune s-au “volatilizat”; iar în privinta înregistrarilor pastrate, accesul si tratamentul lor este atât de costisitor, în timp si bani, încât utilizarea lor nu poate fi decât exceptionala si exacta.

Dimensiunile acestui eseu nu ne pot permite decât sa prezentam principalele trasaturi ale evolutiei trecute. Ambitia noastra este de a incita la o reflectie asupra unuia dintre cele mai novatoare fenomene ale timpului nostru, oferind tuturor celor care, ascultatori sau telespectatori, profesionisti sau cercetatori, sunt pasionati de viitorul audiovizualului, ocazia unei folositoare întoarceri la izvoare.

PARTEA I

ÎNCEPUTURILE RADIODIFUZIUNII

Capitolul I

TELEGRAFUL FARA FIR SI RADIOTELEFONIA

Originile radiodifuziunii se confunda cu cele ale telecomunicatiilor prin unde care întrebuinteaza fenomene fizice foarte complexe si tehnici care au fost, înca de la început, foarte sofisticate. Prezentarea lor este cu atât mai delicata cu cât descoperirile si punerea la punct a aparatelor nu s-au supus unei cronologii logice, ci au reprezentat succesul unor cercetari duse simultan si în perspective diferite de catre echipe împrastiate în lumea întreaga: rezultatele muncii lor, esecurile, semi-esecurile sau succesele s-au amestecat si s-au conjugat. Ca si în cazul marilor inventii tehnologice contemporane (automobilul, cinematografia, aviatia, navigatia submarina...), descoperirea radiodifuziunii si rapiditatea expansiunii sale arata ca, dincolo de rivalitatile de orice natura si în ciuda concurentei intereselor industriale sau nationale, comunitatea stiintifica de dinainte de 1914 organizase foarte bine schimbul de informatii indispensabile bunului mers al progresului.

I - Undele hertziene si punerea la punct a telegrafiei fara fir

Urmându-l pe Ampere, pe Ohm si pe maestrul sau Faraday, ale carui lucrari ajutasera la clarificarea lumii electricitatii, si în legatura cu cercetatorii generatiei sale, care studiau fenomene înca slab explorate ale electromagnetismului, scotianul James Clerk Maxwell (1831 - 1879) stabilise în 1864 o teorie de ansamblu asupra undelor electromagnetice, carora le demonstra strânsa legatura cu undele luminoase. Germanul Heinrich Hertz (1857 - 1894), discipol al lui Helmholtz, a reusit în 1887 primele experiente care probau teoriile lui Maxwell producând unde hertziene: descoperirile sale au fost imediat studiate în aproape toata lumea. La Paris, perfectionând ideile italianului Onesti, Edouard Branly (1844 - 1940) pune la punct în 1890 un aparat detector de unde hertziene (tub de pilitura legat la o baterie) care, sub numele de coeror sau de radio conductor, a reprezentat pentru anii decisivi care au urmat instrumentul indispensabil al tuturor celorlalti cercetatori: americanului de origine sârba Nikola Telsa, englezului Olivier Lodge, care a stiut primul în conditii de laborator sa perceapa undele hertziene la o distanta de ... 36 de metri în 1894, rusului Alexandr Popov (1852 - 1906), care a pus la punct o antena... pentru a detecta furtunile.