Informația și Societatea

1. Introducere

Dintre toate componentele societatilor moderne, mijloacele de informare cunosc cea mai mare crestere. Secolului al XIX-lea, caracterizat de acesul la informatie a unui public restrâns ca numar, secolul al XX-lea îi opune o diversificare si o multiplicare prodigioasa a mediilor, concomitent cu atragerea unor audiente din ce în ce mai mari, toate acestea rezultate în urma inovatiilor tehnologice.

Industria mijloacelor de comunicare urmeaza legile si structurile specifice celorlalte activitati economice, utilizând, pentru cuantificare, aceiasi indicatori si aceleasi strategii.

Economistii americani opereaza, în mod uzual, cu o grila de activitati economice care cuprinde patru sectoare: cel agricol, cel industrial, cel al bunurilor si serviciilor si cel informational. Dupa declinul activitatilor agricole, începând cu 1900, economia a preluat conducerea, pâna în 1960, paralel cu industria bunurilor si serviciilor. Dupa 1965, sectorul informational se va impune, autoritar, pe piata economica, devansându-le, la nivelul cheltuielilor si veniturilor, dar si al impactului social, pe celelalte.

Este necesar sa operam, înca de la început, o distinctie elementara: informatia, cunostintele, opiniile nu sunt industrii, chiar daca sunt transmise si produse cu tehnici industriale. Media sunt cele care fac o industrie,

pe care se spijina informatia, cunostintele  bunurile culturale, în definitiv. Sistemul media este, în ansamblu, marfa, iar bunurile culturale reprezinta continutul lor.

Economia informationala ridica deja semne de întrebare, cu precadere pentru tarile bine dezvoltate. Dilema cu care se confrunta are ca punct de plecare lipsa unui raspuns evident la întrebarea: este noua economie cauza sau efectul cresterii economice generale? Altfel formulat, dezvoltarea sectoarelor informationale, a instrumentelor si activitatilor lor, poate determina dezvoltarea si a altor sectoare economice? Raporturile industriei comunicatiilor sunt ele îndeajuns de puternice pentru a genera asemenea consecinte, exista, de fapt, un raport de dependenta a celorlalte sectoare de activitate de comunicare?

Orice tentativa de clarificare a acestor chestiuni trebuie sa ia în considerare gama de activitati pe care o desfasoara acest sector. În acest caz, identificam cel putin doua dimensiuni demne de retinut: în primul rând, diversitatea mijloacelor si a formelor de comunicare genereaza trei poli distincti, dar economiceste interdependenti: polul de productie si de difuzare a materialelor, polul conceperii si exploatarii retelelor de transmisiune si polul producerii, distributiei si exploatarii continuturilor. Or, acesti trei poli  materiale, retele, programe  trebuie localizati în amonte sau în aval de întreprinderile mediatice.

În amonte îsi desfasoara activitatea agentiile de presa, bancile de date, agentiile publicitare, cele de creatie, asadar institutii specializate în oferirea de informatii întreprinderilor mediatice, pe diferite suporturi: hârtie, banda magnetica sau pelicula, ce contin text, imagine si sunet, de la caz la caz.

Activitatile desfasurate în aval de sistemul mass-media cuprind operatiunile de difuzare si sunt realizate de catre întreprinderi complementare, dar indispensabile bunei functionari a mass-media, precum: firme de distributie, servicii postale, de vânzare cu amanuntul, societati de telecomunicatii, de cablu.

Continutul acestor media de informare trebuie privit permanent în relatie cu timpul, ceea ce îl face extrem de perisabil si reclama o difuzare cât mai rapida si o productie în flux continuu. Mai mult, aceste bunuri culturale sunt, cel mai adesea, produse unificate, plurifunctionale destinate satisfacerii unor nevoi heteroclite si imprevizibile. Un alt aspect relevant îl constituie necesitatea personalizarii produselor, a conferirii unui caracter de unicat. Operele colective sunt personalizate în cele mai multe cazuri din ratiuni economice, un rol deosebit revenind aici dreptului de autor, despre care am mai discutat.

Încadrata la categoria pietelor imperfecte, piata bunurilor culturale s-a aflat si se afla si astazi în situatie de oligopol, aceasta însemnând ca oferta se afla în mâinile unui numar mic de producatori, care, teoretic, ar putea modela cererea si ar avea posibilitatea sa impuna preturile.

Legile industriale reclama, ca si conditie inerenta profitului, o productivitate ridicata, un randament mare al factorilor de productie. Pentru a realiza aceste doua deziderate, industriile media au aplicat si ele strategiile celorlalte ramuri industriale: diviziunea muncii si specializarea. În ceea ce priveste diviziunea muncii, aceasta se înregistreaza la toate nivelurile structurii întreprinderilor de presa: de la personalul implicat în colectare, redactare, tiparire, difuzare pâna la cel însarcinat cu administrarea si publicitatea. Specializarea, care tinde, în viziunea lui F. Balle, sa ia forme comice si dramatice în acelasi timp, poate constitui uneori o piedica în calea inovatiilor, astazi vorbindu-se din ce în ce mai mult de un veritabil pericol al hiperspecializarii.