Pledoarie pentru o metoda de analiza a textului mediatic
Genul este definit în termenii Dictionarului ca “set paradigmatic recunoscut dupa care sunt clasificate produsele unei media date-film, televiziune, presa, literatura, etc.”(Dictionar, 2001: 153) Unul din verbele folosite în definitia de Dictionar este a recunoaste, adica spectatorul/ cititorul/ telespectatorul/ criticul îsi vor orienta reactiile fata de produs în primul rând în functie de asteptarile generate de recunoasterea genului.
Paradigmele genului nu functioneaza pe principiul listei ca inventar, ci un gen care va schimba conventiile recunoscute pot genera alte paradigme. De aceea, genurile sunt paradigme dinamice, pe care le determinam prin institutionalizarea produselor finite. De fapt, genurile sunt agenti de închidere ideologica, deoarece limiteaza potentialul de înteles, iar aceasta limitare a semnificatiei textului duce la o limitare a riscurilor de a comercializa produsul mai ales pentru corporatiile producatoare.
De cele mai multe ori exista o consistenta a identificarii unor sudiviziuni în câmpul literaturii corespunzatoare unor clase care apartin operelor literare mai mult sau mai putin delimitate. Acestui fenomen universal prezent în toate literaturile scrise sau orale i se poate asocia si un alt domeniu, cel al “literaturii” mediatice- care ar cuprinde toate “produsele” mediatice existente la un moment dat.
Conceptul de gen-definitie, particularitati
Definitia genului a fost asociata initial genului mediatic, deoarece parctica cere un astfel de determinism pragmatic al existentei unor categorii pe care mai întâi le realizam si apoi le definim, interpretam, evaluam, dar, nu în cele din urma, le integram unor categorii, ca cele de gen.
Clasificarea discursiva nu este specifica doar literaturii, ci oricarui discurs uman diferentiat peste tot într-o multime de “genuri” discursive cristalizate în jurul actelor de limbaj, asa cum sunt ele studiate de pragmatica lingvistica. Totusi trasaturile, prin care definim genurile literare, nu sunt toate reductibile la constrângeri de ordin pragmatic, ci ele se pot înscrie pe fundalul unor conventii de utilizare, instituite si acceptate de toti, creatori si/ sau receptori de produs mediatic.
Atunci genul ar trebui sa raspunda orizontului nostru de asteptare pentru a se identifica cu un anume fapt textual care exista în sine, dar corelat si cu alte creatii, al caror rol trebuie evaluat atât la nivelul enuntarii, dar si al receptarii sale ca act de limbaj mediatic, ca act comunicativ.
Romanticii aratau ca problematica genurilor ar fi relevanta doar unor domenii, totusi ea se aplica si culturii populare, cea generata de mijloacele de comunicare în masa, deoarece producerea în serie a creatiilor standardizate impune o serie de stereotipii, generate de redundanta mesajului. Notiunea de gen a fost realizabila printr-o conventie pragmatica fundamentala care reglementeaza schimburile discursive, asa cum impun conventiile cadrului lingvistic. Teoria genurilor, indiferent de suportul acestora, stabileste relatii între texte si normele mai mult sau mai putin explicite pe fundalul carora aceste texte sunt produse cu o anume intentie de comunicare, dar sunt receptate pe baza acceptarii acestei intentii, fie potrivit unei conventii deja stabilite, fie unei negocieri de continut sau forma, pe care participantii la actul de comunicare o cunosc si/ sau o recunosc.
Genurile formeaza, în viziunea unor autori, un sistem articulat care ar defini câmpul literar, astfel înctt teoria genurilor ar putea fi coextensiva cu teoria literaturii-Hegel arata ca cele trei genuri fundamentale sunt epopeea, poezia lirica si poezia dramatica, iar ele sunt indisolubil legate de evolutia literaturii în ansamblul ei, a carei tripartitie potrivit lui Goethe, Horderlin, Gerard Genette specifica originea triadei generice într-o reinterpretare tematica a diferentelor de mod al enuntarii (narativ si dramatic) discutate de Platon si Aristotel.
Notiunea de gen a fost de asemenea tratata ca o categorie cauzala care ar putea explica existenta textelor. Genurile sunt categorii carora le corespunde o realitate, dar aceasta realitate nu este cea a unei entitati care ar fi capabila sa genereze texte, ci ele sunt produse conform unei proceduri autonome care ar fi programata genetic.
În cele din urma, se admite adesea implicit ca toate categoriile generice se refera la fenomene textuale de acelasi nivel. Ce înseamna aceasta asertiune? Daca parcurgem o lista oarecare cu nume de genuri obisnuite constatam ca ele se refera în functie de caz la trasaturi cu statut foarte divers, dupa cum remarca Tomasevski: ”Aceste trasaturi pot fi foarte diferite si se pot raporta la orice aspect al operei literare.”(idem:77) Altfel spus, o opera literara poate fi întotdeauna analizata la diverse nivele, de asa maniera încât identitatea sa generica sa fie dependenta de nivelul/nivelele pe care îl/le retinem ca pertinente:”Doamna Bovary”este o fictiune, ca povestire, ca roman, ca roman naturalist, ca roman francez de secolul al-XIX-lea. Fiecare din aceste trasaturi generice va selectiona ca pertinente anumite trasaturi ale operei, în detrimentul altora si va oferi astfel o imagine diferita operei. Acelasi lucru se întâmpla cu produsul mediatic ca text , el va actualiza un anumit set de trasaturi, ceea ce va determina o anume încadrare generica.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
