Carte, tipar și lectură în istoria culturii vechi românești (II)

1. Introducere: carte, lectură şi receptare în istoria culturii

Am trecut în revistă, pe parcursul prelegerii precedente, cîteva din trăsăturile vechii culturi româneşti. Am putut constata printre altele mai ales absenţa instanţelor de mediere culturală : cele care fac posibilă configurarea orizontului receptării, respectiv, transformarea enunţării auctoriale într-un mesaj, parte a procesului de comunicare publică. Aceasta ne face dificil accesul la dimensiunea „socială” a comunicării, respectiv la efectele enunţării şi la felul în care publicul „provoca” mesajul auctorial. Nu ştim cu alte cuvinte cum arăta publicul, care era orizontul său de aşteptare, cum răspundeau autorii la aceasta şi pe ce se fonda relaţia dintre emiţătorul discursului cultural şi receptorul său, atîta cît era aceasta.

Ştim deja, din prelegerile precedente, că nu mai putem concepe cultura ca pe un act izolat şi univoc, care priveşte doar autorul şi eventual orizontul elitei sociale şi intelectuale. Orice creaţie intelectuală este debitoare într-o măsură mai mică sau mai mare, mai vizibilă sau mai puţin vizibilă, receptării, în sensul său cel mai larg al: publicul, mediul cultural, aşteptările şi agenda intelectuală sau emoţională a comunităţii. Înţelegem aici deci prin public nu numai receptorul imediat, activ şi implicat, ci şi receptorul pasiv, inclusiv comunitatea referenţială.

Este drept că autorul medieval pare întrucîtva diferit de autorul modern: referinţa sa principală este fie divinitatea, fie autorităţile patronatoare (religioase sau politice). Totuşi, pe cît de modest ne apare ca personaj public, acesta se manifesta adesea pe atît de normativ în demersul său, fie că este vorba de tentaţia pedagogică, cea moralizatoare, cea satirică sau cea restitutivă. Autorul medieval şi post-medieval nu aspiră să cîştige glorie sau capital de altă natură din demersul său, el aspiră să convingă publicul şi mai ales să-l orienteze, în nici un caz să-l amuze ori să-l provoace.

În ciuda acestui fapt, importanţa reconstituirii orizontului receptării rămîne la fel de importantă mai ales pentru a vedea atît cum se citea, cum se construia sensul, cum se raporta publicul la texte şi mesajele acestora, cu alte cuvinte, de a vedea în ce fel textul devenea mesaj: semnificaţie socială. Este de asemenea nevoie să se ia în considerare felul în care un text sau un discurs a fost citit, înţeles, interpretat, conturnat sau uitat. Mai cu seamă în cazul unui referenţial dominant religios, al cărui lexic, este, cum observa un lingvist , „în general conservator”, oral, pentru care „conotaţiile create de uz sînt extrem de puternice. Din acest punct de vedere nu este suficient de a propune exegeze ale textelor, fără a vedea care erau funcţiile sale culturale, semnificaţiile provocate în epocă, pe scurt, relaţia dintre autor, text/mijloc de reproducere în masă şi societate.

La o primă vederea, această relaţie pare fie aşadar nesemnificativă atunci cînd vorbim de cultura veche românească. Sîntem de fapt metodologic vorbind, într-un cerc vicios. Nu cunoaştem publicul, nu ştim care era anvergura şi mai cu seamă fizionomia sa (valorile, gusturile, aşteptările etc.), prin urmare nu putem cunoaşte în mod satisfăcător cel puţin în ce măsură publicul a putut dicta/norma comportamentele auctoriale şi chiar cele strict « comerciale », dar mai ales nu putem cunoaşte dimensiunea pragmatică a textelor.

Totuşi, o serie de cercetări mai vechi sau mai noi de istorie şi sociologie a culturii au permis conturarea unei imagini relativ coerente atît asupra practicilor care permit producţia culturală cît şi acelor care configurează orizontul receptării. Astfel, posedăm o serie de date privind circulaţia cărţii în Evul Mediu românesc, cunoaştem unele liste cu subscriptori, după cum prefeţele sau însemnările marginale de pe manuscrise pot oferi mărturii despre actul şi contextul lecturii şi implicit al receptării. Toate aceste arată că publicul nu este nici complet pasiv, nici absent din concepţia auctorială. Este evident că lipseşte ceea ce numim o piaţă literară structurată, lipsesc instituţiile şi formele de mediere culturală, ca şi cele de consacrare, tezaurizare şi documentare.

Cercetarea acestui problematici, de către sociologia şi istoria culturii, beneficiază de o metodologie tot mai rafinată. De la teoriile esteticii receptării din anii şaizeci-şaptezeci, propuse de Hans Robert Jauss, cu conceptul său de Erwartungshorizont pînă la teoria recentă a aşa-numitului «contract de lectură», propusă de Eliséo Véron.