Analiza financiară

Introducere

În mod obişnuit, a evalua înseamnă a aprecia, a stabili o valoare, a calcula, a socoti, a preţui, a determina nivelul unui preţ de la care să înceapă o tranzacţie.

A reevalua înseamnă a evalua din nou pentru aducerea valorii la condiţiile zilei (preţuri, conjunctură economică etc.). În fond, între evaluare şi reevaluare nu sunt diferenţe metodologice ci decalaje de timp, când se desfăşoară stabilirea valorii.

În esenţă, valoare unei întreprinderi reflectă rezultatul unor judecăţi care se bazează pe o apreciere în funcţie de anumite criterii de comparaţie, de diferite analize, calcule, expertize economice, juridice şi tehnice.

Evaluarea unei firme vizează determinarea valorii unei afaceri la un moment dat, măsurarea avuţiei acesteia şi, mai ales, a potenţialului acesteia de a-şi multiplica bogăţia în perioada care urmează, deci capacitatea firmei de a genera în viitor fluxuri (cash-flow, profit etc.) la dispoziţia proprietarului.

La achiziţia unei firme, cumpărătorul-investitor poate întâlni:

1) un patrimoniu imobiliar, deci mijloace de producţie ce încorporează un potenţial tehnic ce poate genera profituri viitoare;

2) o activitate profitabilă, respectiv o sursă de câştig;

3) o bună organizare, un management performant, resurse umane calificate şi motivate etc;

4) un segment de piaţă sigur şi stabil; el poate asigura un consum al produselor/serviciilor generatoare de profituri.

Fiecare din aceste situaţii sau combinaţii dintre ele necesită metode distincte de stabilire a valorii întreprinderii.

Evaluatorul, prin metode specifice stabileşte valoarea afacerii, valoare ce va fi apreciată diferit de părţile ce tranzacţionează: cumpărătorul doreşte să cumpere mai ieftin, iar vânzătorul să obţină un preţ cât mai ridicat.

Valoare şi preţ

Teoria economică, referitor la problema valorii şi preţului, oferă două mari soluţii:

- curentul marxist, care consideră munca izvor al valorii, valoarea fiind dată de cantitatea de muncă încorporată într-o marfă, iar preţul fiind expresia bănească a acestei valori. Preţurile se pot abate de la valoare, însă pe total economie suma preţurilor fiind egală cu suma valorilor;

- curentul nemarxist, incluzând mai multe teorii, de la cea a utilităţii, a rarităţii sau a valorii de schimb, ca fiind explicaţii ale valorii. Rezultă, conform acestui curent, că valoarea nu este un fapt, ci în mai mare măsură o opinie. Preţul este rezultatul negocierii între vânzător şi cumpărător, respectiv suma plătită pentru încheierea tranzacţiei. Preţul este singurul element obiectiv, fiind un fapt tangibil, real, verificabil.

Valoarea, în sens pragmatic – comercial, rezultă în urma operaţiunii de evaluare şi reprezintă o mărime relativ convenţională, stabilită de evaluator, fiind independentă de părţile aflate în negociere.

Valoarea reprezintă „calitatea convenţională a unui bun sau a unui serviciu ce îi este atribuită acestuia ca urmare a estimărilor şi calculelor. Această calitate există în sine, dar ea nu poate fi exprimată, exteriorizată decât printr-o apreciere teoretică, bazată pe concepte de valoare de întrebuinţare, raritate sau valoare de schimb, realizată de evaluator sau investitor”.

Putem spune că asupra valorii acţionează 4 factori:

1. utilitatea – care reprezintă capacitatea unui bun de a satisface a anumită nevoie.

2. raritatea – exprimată în funcţie de raportul cerere/ofertă;

3. dorinţa celui care nu deţine „ab initio” bunul respectiv pentru a avea acel bun;

4. puterea de cumpărare dată de capacitatea celui interesat de a cumpăra bunul respectiv.

Valoarea întreprinderii aşa cum este ea văzută de experţi conduce spre aceeaşi idee : „nu există o valoare a întreprinderii ci o mulţime de valori posibile în funcţie de personalitatea agentului doritor să cumpere şi de natura proiectelor pe care el le poate avea privind întreprinderea...”.

„Valoarea este dificil de măsurat. Practicianul utilizează această noţiune într-o manieră foarte intuitivă, puţin explicită...”.

Spre deosebire de valoare, preţul „este un element tangibil, o informaţie reală, un rezultat al unei tranzacţii. El poate exprima de « n » ori valoarea. Preţul poate fi egal cu valoarea, mai mic sau mai mare decât aceasta”.

Diferenţa între valoare şi preţ este determinată de motivaţiile pe care le au vânzătorul şi cumpărătorul, de raportul de forţe pe piaţă, precum şi de unele criterii subiective.

Preţul este aşadar influenţat atât de elemente obiective, cât şi subiective.

Criteriile care determină nivelul preţului se pot grupa astfel:

- criterii obiective – determinate de cheltuielile de producţie, de metodele de calcul capabile să stabilească un nivel al valorii corecte a întreprinderii.

Valoarea corectă are la bază, pe de o parte, bunurile tangibile şi intangibile existente în întreprindere, dar şi volumul datoriilor acumulate. Caracterul obiectiv este rezultatul faptului că determinările au la bază tranzacţii trecute (achiziţionări de capital fix, terenuri, mărfuri etc.) recunoscute de piaţă şi au caracter verificabil.

- criterii subiective ce au la bază noţiunea de utilitate, criterii bazate în fond pe intensitatea dorinţei proprietarului de a vinde, respectiv de a cumpăra a achizitorului. În cadrul lor acţionează atât elemente psihologice subiective, cât şi unele economice – relativ obiective.

Evaluări şi reevaluări oficiale efectuate în România

Trebuie făcută distincţie între evaluarea întreprinderii în condiţii de stabilitate economică într-un sistem economico-social, dar şi situaţiile specifice determinate de schimbări socio-politice sau economice.

• În economia românească, menţionăm că în perioada interbelică activitatea de evaluare s-a realizat în conformitate cu teoria şi practica în domeniu pe plan internaţional. Printre ultimele lucrări de evaluare apărute în acea perioadă poate fi citată cartea profesorului V.V. Protopopescu intitulată „Valoarea intrinsecă a acţiunilor petrolifere cotate la bursă” (1942), elaborată pe baza datelor publicate în „Monitorul petrolului român”, nr. 4 din 1 5 februarie 1941.

• După naţionalizarea din anul 1948 noţiunea de valoare în general (inclusiv de valoare a întreprinderii sau de valoare a proprietăţilor imobiliare) a suferit o schimbare radicală atât în doctrină, cât şi în practică; s-a făcut o evaluare (administrativă) a mijloacelor fixe în anul 1950 şi o reevaluare de anvergură analitică în anul 1964. Până în anul 1990 au avut loc şapte „reaşezări de preţuri” (denumirea pentru scumpiri), ceea ce a făcut ca aceeaşi tehnologie să figureze în patrimoniul întreprinderii cu valori diferite.

• În anul 1990, în baza HG 945 a avut loc inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat. Doi ani mai târziu, în baza HG 26/22 ianuarie 1992, are loc o nouă reevaluare a unor active şi pasive ca urmare a unificării cursului de schimb al monedei naţionale şi a modificării regimului preţurilor şi tarifelor. Prin HG 500/1994 se face o nouă reevaluare a imobili¬zărilor corporale şi în mod necesar modificarea capitalului social al societăţii comerciale cu capital integral de stat, precum şi la regiile autonome.

• În anul 1998, în baza HG 983/29 XII 1998, a avut loc ultima reevaluare a unor active din patrimoniul întreprinderilor, cum sunt cele de natura: terenurilor, clădirilor, construcţiilor speciale şi a imobilizărilor corpo¬rale în curs de execuţie, existente la 30 iunie 1998.

• În anul 2000, prin OG 56/2000, se reglementează modul în care sunt reevaluate imobilizările corporale ale băncilor.