Structuri Organizatorice în Management

9.1. Organizarea ca proces de diviziune a muncii

Principiul diviziunii muncii, aşa cum a fost el argumentat de către Adam Smith în lucrarea The Wealth of Nations, postulează ideea că munca specializată asigură o eficacitate maximă; deşi există unii autori ce încearcă să infirme acest principiu, cum ar fi Hammer şi Champy, noi considerăm că acest principiu rămâne valabil şi astăzi, reflectarea lui fiind evidentă în procesul de structurare a unei firme.

Procesul de organizare constă în gruparea activităţilor pentru îndeplinirea obiectivelor unei firme şi atribuirea fiecărei grupe unui manager, având autoritatea necesară pentru orientarea, şi coordonarea salariaţilor ce realizează aceste activităţi. Organizarea structurală a unei firme rămâne dependentă de mărimea ei, survenind două situaţii distincte:

a) în cazul IMM-urilor problematica organizării este relativ simplă întrucât vom întâlni uzual un singur nivel ierarhic, respectiv un singur decident în top care coordonează direct activitatea a n salariaţi; structura grafică cel mai des întâlnită pentru astfel de firme se prezintă astfel:

b) în cazul companiilor medii şi mari, întreaga problematică a organizării activităţii interne a unei firme devine mult mai complexă şi impune raportarea la anumite principii teoretice.

În esenţă, organizarea este un proces de diviziune a muncii, de precizare a responsabilităţilor şi a autorităţii; se realizează, totodată , o mai eficientă comunicare în şi între grupuri prin definirea canalelor de comunicaţii.

A organiza activitatea unei firme înseamnă, înainte de toate, a realiza o diviziune a muncii, atât pe verticală, cât şi pe orizontală.

- Diviziunea verticală a muncii presupune stabilirea ierarhiilor, a liniilor de autoritate, precum şi a fluxului de comunicaţii din interiorul unei firme. Aşadar, diviziunea verticală presupune „partajarea” piramidei organizaţionale dinspre vârf spre baza ei, respectiv:

Cele mai importante principii ale organizării pe verticala piramidei sunt următoarele:

1. Principiul delegării de autoritate către managerii care au capacitatea de a realiza obiectivele; subînţelegem că un departament/compartiment al firmei va fi cu atât mai eficient în munca depusă cu cât este mai apropiat de locul de executare, respectiv delegarea de autoritate/responsabilitate devine obligatorie pentru firmele mari.

2. Principiul universabilităţii responsabilităţilor/competenţelor de la managerii de pe linie (managerii inferiori) până la şeful executiv (CEO, director general, preşedinte etc.);în virtutea acestui principiu, superiorii nu sunt absolviţi de responsabilitatea organizării activităţii subordonaţilor :

- este o anume situaţie atunci când discutăm despre responsabilitatea de imagine/morală, caz în care şeful nu poate delega această componentă unui subordonat, chiar dacă deleagă o parte din competenţe;

- este o altă situaţie atunci când discutăm despre responsabilitatea juridică, caz în care şeful deleagă competenţe şi responsabilităţi asociate, după procedura internă a firmei (în scris, prin mandat, prin împuternicire etc.), iar subordonatul rămâne juridic responsabil pentru faptele sale.

3. Principiul corespondenţei dintre autoritate şi responsabilitate, în sensul că atunci când se recurge la delegarea de competenţe/responsabilităţi trebuie să se păstreze un minimum de echilibru între cele două componente pentru ca relaţia dintre şef şi subordonat să fie funcţională; aşadar, pe diverse departamente/direcţii/servicii este nevoie de un minimum de echilibru între:

A fost prezentat in cadrul cursului la specializarea finante si banci , anul 1 la Universitatea "Stefan cel Mare" Suceava